Diortosirea spalacirii anodine

Sclavie. Si asta in propria-mi temnita iluzorie. Blocaj decizional rezultat intr-o trenare vegetativa premergatoare unui anume "ceva" ce va avea loc in viitor si va justifica impasul. Emasculatie faptica. Perioada de tranzitie... Sunt multe moduri de a defini starea mea de purgatoriu momentan. Noroc cu sticla asta aproape plina de aici si noroc ca exista oricand o desfatare armonioasa pentru oricare cadenta a spiritului.

"Uite asa as vrea sa mor, Cu paharul langa mine, Cu cobzarul langa mine, Uite asa as vrea sa mor, Intr-o crasma din Obor, Sa-mi scriu cand o fi momentul, Cu vin rosu testamentul, Uite asa as vrea sa mor."

Cuget la moarte zilnic, poate mai des decat marea majoritate, dar cred ca despre asta am pictat altadata. Oricum e gata in curand. Deja am parcurs primul sfert din secunda mea.

- Auzi? Crezi ca si celora din strainatate de varsta noastra le e la fel de greu? Din Germania sau asa...
- Greu? Acum parca exagerezi. Noi ne facem sa ne fie greu, negasind compensatie in lucrurile marunte.
- Da, ei la varsta asta nici nu au terminat facultatea.
- Pai lor le place sa stea in conditia de student mai mult timp.
- Oricum noi avem goana asta disperata dupa realizare financiara tatuata pe gene. Nu neaparat pentru a deveni bogati sau pentru ca avem ca hobby yahtingul, dar vrem sa ne putem permite sa avem candva capricii.
- Afara se descurca bine si ca barmani. Cu o mie, o mie cinci sute pe luna. Lejer.
- Tinand cont de faptul ca preturile la alimente de baza sunt egale sau doar putin mai mari decat la noi, ma gandesc si io.
- Alcoolu' si tutunu sunt mai scumpe, da poti trai si fara.
- Greu.
- Oricum ei intra in cercuri de interese comune, gen artistice, unde banii ca subiect sunt fie abrogati, fie denigrati.
- Dar noi suntem aici.
- Da, si aici ne-am blocat singuri, in speranta ca vom realiza ceva maret sau oricum de anvergura mai mare decat intr-o societate pusa la punct.
- Banii bata-i vina.
- Da...banii astia fictivi care ne-au facut nocivi.
- Mai incercam, dar eu presimt ca nu mai stau mult...

Unii ar cataloga aceste rafale excesive de deceptie care-mi ispitesc adesea veacul, drept emo. Trecand peste vestimentatie si tot ce tine de aparente, nu cred ca un emo are cu adevarat o justificare pentru plangerile sale. Temeiul meu este de natura psihica, spirituala si social-evolutiva, nu de turmentare existentiala adolescentina, iar starea mea poate oricand usor degenera intr-una distructiva pentru mediul inconjurator, nu neaparat pentru mine. Un emo se iubeste in adancul lui, chiar daca rareori o recunoaste, dar uraste cu vehementa climatul. Eu le urasc pe ambele cu tot dinadinsul. Dar nu constant. N-am afirmat niciodata ca ar fi simplu de inteles. Fluctuez, ca orice fiinta, doar ca o fac cu o intensitate peste medie. N-am mai scris de ceva vreme pentru ca nu s-a schimbat nimic si m-am dedicat unei schimbari probabile cu inevitabile tendinte de futilitate ale deznodamantului. Depinde de unde ma pozitionez pe sinusoidala.

Pentru moment stiu ca nu exista moment, dar exista poeti printre noi:

Oglinda timpului - Mihaela Maxim

"Din mintea mea o mare de aburi
Aruncam cate un gand inspre
fantana timpului abisal
Culegeam spatiul ramas pe toate marginile
In causul palmei
La cate trei ganduri imi puneam o dorinta
Iar gestul se propaga magnetic
Abisul zamislea cate trei ecouri
Suflandu-le catre inima mea
Apoi imi repeta un dor
Simteam trairea decupata empatic
Pe lungimea de unda a bataii de aripa
Alergand sinusoidal pe raza tacerii."

Vedeti voi, si din gunoi se poate naste o floare...

Solutia fiecarei probleme este o alta problema

Tie ti-e dor? Mie da. Cateodata doar, pentru ca nu sunt neaparat tipicul tau nostalgic. Si nu sunt de parere ca trecutul a fost mai bun decat prezentul sau decat va fi viitorul. A fost doar altfel, raportat la o alta fire. Nu este sanatos sa traiesti in trecut, bocind vremurile de glorie apuse, la fel cum prea multa umoare visatoare te poate izgoni din prezent. Eu sunt tot timpul cel de acum, desigur inraurit de practicile fanate si imbrancit de nazuinte. Nu neg asta. Si desi lumea mea este stramta si cealalta care o cuprinde imi repugna, probez intotdeauna statura mea. Mocneste in launtricul meu setea de infaptuire sincronica a noimelor personale. Incerc sa privesc dincolo de stele, sa cuprind bolta de ambele capete cu ambele maini si sa trag atat de puternic incat sa-mi largesc orizontul. Sa incapa cat mai multe concretizari in el. Dar nu intra. Si iar gresesc. Sunt vulnerabil la esecuri, cu toate ca stiu si sunt partial de acord cu afirmatia lui Einstein ca singurul motiv pentru timp este acela ca totul sa nu se intample deodata. In schimb incapatanarea mea nu are limite fixe uneori. De aceea nu sunt multumit niciodata pe deplin si mi-e foarte greu sa pastrez o constanta serpuinda printre gaurile negre ale neizbandei. Teoreticianul perfect nu poate fi si practicianul absolut. Cel putin in cazul de fata. Ar trebui gasit echilibrul. Uite ca stiu si asta. Dar prefer sa anatemizez parcursul existent in detrimentul unei eventuale redresari, si sa indur repercursiunile unei schimbari radicale de directie. Consecventa e pantecul fecund al reusitei. Eu nu o am si acesta este unul din motivele pentru obtuzitatea inchipuirilor mele. Si pana la urma voi, cei care imi cititi o parte din ganduri, de ce o faceti? Va rasfatati cu incoerenta zbuciumului meu? Sau va identificati cu dementa mea? Probabil e doar o lectura superficiala de seara sau dimineata. Dar pana la urma ce conteaza? Redactarile astea sunt pentru mine la fel cum e iubirea pentru voi, o solutie temporara de fericire absoluta.

Precarul sedentar

Vrei sa ne cunoastem, ipocritule? Zdreanta cu ochi de faianta imi adreseaza privirea goala si geroasa. Iar nu-i sunt pe plac. Mi-e somn, desi am dormit in noaptea precedenta, chiar mai mult decat destul. Sau de aceea mi-e somn? Nu stiu nici eu ce sa spun. Parca nu ma mai provoaca nimic, parca imi piere pofta de viata, de realizare si afirmare epica. Oricum mai e putin pana in 2012. Pentru ce mi-as mai irosi energia si asa sporadica? As vrea sa ma izolez de toate intemperiile intempestive, sa fug in raiul meu, in iadul altora. Binecuvantarea secluziunii nu este inteleasa de oricine. Este chiar interpretata gresit. Citandu-l pe Aristotel: "Pentru a trai singur, cineva trebuie sa fie un animal ... sau un zeu". In momentele astea nu mai tind sa ma amagesc cu zefirul dumnezeiesc, ma multumesc cu animalul din mine. Si lui vreau sa-i dau frau liber, sa se manifeste, sa uite de ratiune metropolitana si sa se desfete in instincte paleozoice. Aveam nevoie in existenta asta de impozanta unui mentor si nu am gasit-o pana la pasul asta. Desi m-am impiedecat de diferite falsuri incredibil de convingatoare, le-am depistat netemeinicia chiar in fractiunea aceea de secunda in care s-au indoit singuri de ei. Desigur i-am renegat, nu pentru ca as fi mai presus, ci pentru ca ei nu erau. Asa ca m-am abandonat implicit si pe mine, cu fiecare dintre ei, parte cu parte. Ma voi volatiliza in curand. Sfera asta nu e dupa placul meu. Eu nu reusesc sa-i fasonez substanta. Si ea ma dispretuieste, incercand sa-mi altereze esenta in detrimentul propozitului meu. Voi pleca in curand.

... Sacrul meu e intrinsec, doar o alta contuzie,
tulburat de cutremure notionale si de convulsie,
dar sunt intregul infailibil, deci in concluzie,
adn nu e nimic mai mult decat o mare confuzie ...

Dinti

Albi galbui cu inconsistente disparate isi fac veacul in cusca glasului meu. Si ma dor. Gropi de gunoi astenice, focare febrile de molipsire sau cioturi sfredelitoare, toate tuberculizeaza barbar peretii susceptibili din leasa. Si asta de cand ma stiu. Am precedat momentul acesta cu incalculabile tentative de a renova paragina, dar toate au cunoscut acelasi rezultat iminent. Zidurile de armatura se sfarma sub injonctiunea reciproca, iar si iar. Traiesc deceptiile mesterului Manole sau, inversand acceptia metaforica a mitului pagan, poate chiar ale lui Blaga. Se cuvine oare sa existe si in cazul de fata o forma fizica de jertfa? O Ana dentara? Stii, chiar daca tie ti se pare, mie nu-mi arde de gluma. Nu consimt nici macar sa zambesc in amploarea mastii mele, nu-mi permit daramaturile. Le-as inlocui chiar acum pe toate intr-o schimbare radicala de arhitectura. Sa se ridice semete structuri din aliaje de titan si adamant rezistente la orice privire piezisa! Mancare, bautura si alti vizitatori sau locuitori ai pesterei igrasioase vor fi toti constransi sa pastreze imaculatul pe parcursul salasluirii lor. Dar pana atunci ma multumesc cu pumnul asta de calmante. Umple paharul si hai noroc!

Defel

Asta-i momentu-n care, dai tot din tine,
serpi cu venin, venind spre tine-n serpentine.
Aceleasi sterpe tine, terne-n vine, eterne, -n fine,
temeri, crime, incep sa-ncline din temelie.

Ce-ti trebe tie, cere fire, nu bere-n zile la betie,
caci vere, cerne-n fire erezie! ... Pacea?
O fantezie. Credeai ca lumea-i buna?
Cand o furtuna inoportuna inunda o comuna?

In lupta cu propria natura, credeai ca-i faci fata?
Taci, lasa. Vraci farsa lasa lumea-n canci arsa.

E plin de ei, si tu o stii. Declin de zei evrei,
printre cei cu mosii. Vezi monstrii dominand prostii,
leprosii, cristosii, copiii nostri, toti stirbi printre ostiri?

E-un pas mic de la inger la demon, de la scancet la te rog,
nascut din pantece de rob. Adn-n genom, samanta stearpa,
paranoic matol de la alcool si iarba, si chiar ca-mi
aduc aminte de timpuri, cand desfaceam stive de plicuri,
goleam sticle-ntre tripuri s-o ardeam strict pe tertipuri.

Tipe si ticuri s-au scurs desarte, si pus pe fapte,
m-am dus departe, sus spre apus si noapte,
lasand in spate, zilele calde, berile-n halbe,
chipuri marsave slabe, ziduri si drame grave.

Nopti albe inca-mi intuneca orizontul, cu nori in frontul
din care-adulmeca corbii mortul. Dar toate vor fi totul
cand voi fi una cu nimicul, intunericul, lumina, si prin fascicul ...

Vad nume, citindu-mi versurile postume, plansete, glume,
stranse de lume, la varste nebune. Si daca vezi panzele sumbre
din pasle nocturne-n urne, prin rastete, urlet, spune ...
Vad nume, citindu-mi versurile postume, plansete, glume,
stranse de lume, la varste nebune. Si daca vezi panzele sumbre
din pasle nocturne-n urne, prin rastete, urlet, spune ...

Am acumulat atata ura incat fiinta-mi suspina,
durerea-o suprima melodia sublima-n surdina.

Bag timbru sub limba, aceeasi doza-mputita.
Combin nevroza cu frica, intr-o scleroza multipla.

Spiritu-mi tipa, striga, plimb spirtu-n sticla,
sting filtru-n tipla si-nfig cutitu, spintec!

Doamne sfinte, suntem doar oameni printre
toane, instincte si sufletul ne doarme sprinten.

Fara vreo sfanta cauza, simturile-mi sunt in pauza,
infrant de clauza dau sa vad malul dincolo de Stix trecand in mauza...

Insa golul e fervent si imi inghite intentiile lent.
Sunt ce-am vrut sa fiu pe-alocuri. Nimic. Si nimicul e totul.

Impar

- Auzi tu, sa-mi bag eu tata pula in guvernu' ma-sii. Pai ce? Aia stiu cum e sa-ti storci buzunaru pentru o felie da pita si un salam?
- Nu. Normal ca nu. Dar puneti-va in situatia lor. Ati fi fost mai corect? La cate tentatii si oportunitati ar fi ...
- Ma da nici asa! Bagi la tine in traista, da mai si lasi ceva in urma. Sa se vada omu de rand cat de cat multumit. Cum pula mea, ii si logic daca te gandesti, nu? Faci ceva pentru comunitate si furi mai putin, da aia cand vad ca ai facut, te aleg iar. Si atunci mai furi putin, da faci iara cate ceva. Si tot asa, metoda pasilor marunti da siguri. Futa-i Dumnezo' da nesatuli!
- Aici va dau dreptate. Oricum nici fara ei nu se poate. Cineva trebuie sa aibe fraiele in mana.
- Io nu stiu, poate ar fi mai bine fara. Ca oricum ii asa de cand lumea. Sa se schimbe cu totu, sa fie fiecare sefu' lui, ce mama ma-sii. Fara UE si mondializare sau cum dracu' ii zice ...

Tumultul de crapaturi luminoase fac cerul zdrente si zdrobesc pamantul sub talpa lor electrica. Mamiferele descreierate fug dupa adapost, bete in timoarea inexplicabilului. Printre ele si homo sapiens. Dar acesta este un exemplar mai special. I se poate descifra in privire. Alaturi de frica, mai are si o alta sclipire. Aspiratia la justificare ii pateaza firea, il macina cu forta mecanica a unei mori. Privind din intimitatea protectoare a grotei, simte cum neajunsurile fizice ii bifurca patosul, acum exista fie voalare, fie sfruntare. Singur nu este capabil sa decida, nu poate decide asupra naturii. Dar cine poate? Cineva, ceva mai presus decat orice cunoscut de el. Cineva, ceva in masura sa ia decizii pentru el, pentru desfasurarea lui, pentru congregatia de stanci necuprinse si pentru bobul de praf imponderabil... Lui trebuie sa i se supuna, si el va carmui arca vietii dupa sapienta Sa infailibila, cotind cand va fi necesar. El este tot, si El este nimic. Mingea de foc ce Ii parcurge fata este zambetul Lui iar detunarile si sagetile de fier lichid Ii sunt strigatele si lacrimile de nemultumire. De acum fiecare pas va avea temei!

Ei tintesc cu acuitate microscopica si trag rece. Corpuri neanimate lovesc pavajul injectat printre mormane smintite de protestatari dezbinati. Copii, femei, barbati. Nu exista discriminare, toti se conformeaza profilului schitat. Au afisat erezia, s-au impotrivit vointei Pumnului de fier, au indraznit sa conteste adevarul absolut? Acum suporta repercursiunile. Doar nu credeau ei ca El va accepta o blasfemie placardata. Dar haita descreierata se regrupeaza, isi aduna ura din sangele aproapelui si o redreseaza cu mai multa indarjire decat pana acum. Hingherii incep sa fie inghititi de vartejul orb, baricade se sfarma, statui din bronz plang rugina. Au privit cum fii si fiicele lor au trecut Stixul si acum nu mai au nimic de pierdut. El simte cum piedestalul ii se naruie sub statura, aprehensiunea ispiteste zeul sa fie indulgent cu propriai lasitate umana. Dar refugiul e in van. Primul graunte de plumb fierbinte ii cariaza ceafa si zeama rosie ii improsca uniforma. Sprijinit doar de genunchi, exhiba acum zenitul patetismului cat se poate de uman. Si gloata-l cuprinde si-si sfasie lacom prada. Vuietul se disipa incet, randurile se raresc. Calmul mat inghite pentru o clipa totul. Din fata de tot se aude o exclamare febrila:

- Regele a murit! Traiasca regele!

Sparge oglinda ce induce in eroare

Reci trepidatii imi masoara incertitudinea. Odata contemplativ, am reusit sa-mi ingrop aspiratiile sub brazde ierarhice de deceptii intelese sau nu in ansamblul lor rotund. Cu fiecare bucata pe care o musca cu savoare din mine timpul asta lacom, imi uit o parte din scop. Tihna prohorisita imi da de inteles ca se apropie momentul inerent in care voi fi neglijat faptul ca a existat candva o noima. Acum ii vad tenul irezistibil, indemnul neaparat. De aceea imi storc aici o parte din parti, sa-mi depaseasca ordinara conditie. Eu doar sunt, si ineluctabil nu voi mai fi in secunda urmatoare, dar rostul meu, a fost, este si va fi, indiferent de reusita repurtarii lui. Caci el, spre deosebire de mine, reprezinta un ideal in forma bruta, pura si nu este izbit de conjunctura.

Sunt bezmetic rau. Fug haotic prin camerele innorate, parca nerecunoscandu-mi habitatul. Clipa preseaza si stiu ca nu mi se va acorda o a doua sansa. Asa ca rup bucati de mobila, impanzesc podeaua cu haine, carti, bibelouri, parfumuri, pixuri si orice mai populeaza zonele secludate din casa. Nu stiu ce caut, dar inima imi sfasie toracele si stiu doar ca trebuie sa mai caut. Sigur voi stii in momentul in care gasesc obiectul clocotului. Respir tot mai greu, si bobul de naduseala amara imi ustura in ochi. Mie frig, mie cald, fug, ma-mpiedic, cad, ma ridic, dau cu materie in stanga si in dreapta. Nimic. Un scutur strident imi racoreste corpul. Soneria zbiara cu voce de huhurez, zbiara acuzator. Zbiara tot mai puternic si mai des. Imi acopar urechile, dar racnetul groaznic de salbatic imi sfarma postura, ma clatin, deschid geamul spre ceata intransigenta si evadez.

Ma-ndrept brusc. Am ochii paralizati in tavan. Afluenti de transpiratie rece se aduna in poala. Imi dezmeticesc firea dupa acest scurt moment de repaus, imi pun din nou in miscare angrenajul cu functii motorii si ma indrept spre baie. Totul pare mult mai cunoscut aici. Imi proptesc pentru o secunda fizionomia-n palme, dupa care ma verific in oglinda.

Inca o noapte si au mai aparut trei fire carunte. In rest, totul pare sa fie normal...

Alte soiuri

Astazi se fac trei saptamani de cand fug de burta, luand in considerare faptul ca o saptamana de fuga nu e ca una de luna. Evident e mai scurta decat vestimentatia impermeabila. Patru zile. Atat dainuie Golgota mea periodica. Dar duhovnicii avizati mi-ar da dreptate cand afirm ca sunt un egoist Hristos masochist. Deci nu ma plang, din contra, supliciul concis arboreste intr-o volubila potenta ce ma absoarbe vreo doua, trei ore. Totusi as vrea sa eludez amanuntele impactului activitatii asupra fizicului si psihicului meu mocnit. Pe de alta parte doresc sa-mi onorez promisiunea si sa descriu alte elemente relationale ivite pe parcursul traseului.
De indata ce talpile adidasilor fluenti snopesc asfaltul si primele palcuri de manelisti sunt devansate, isi fac aparitia grupurile de adolescente febrile.
Asociate cate doua, trei, isi desfasoara promenada cu pas agale de-a lungul digului carunt. Etaland portul lor sporadic, insusit prin hipnoza media, ele scutura priviri obtuze, sfioase, urmate de susoteli si desfatari libovite. Cutezanta puerila le insufla puterea de a depasi orice retineri, dand frau liber exprimarii dezinvolte, exercitiu de umanitate refulat odata cu inaintarea in varsta. Bine, modul in care o fac e lipsit de orice gratie si diplomatie.
... Dar pe cand le vor invata pe astea, vor ceda atitudinea fireasca, degajata.
Unele chiar ma fluiera, altele incearca sa imi taie calea. Nu ma amagesc singur, fac asta aproape cu oricine, nu ca as fi eu vreun Adonis. Problema e ca in ciuda diferentei de ani, cateodata iti fauresti ganduri corupte prin excesul de libido, care la mine de cateva saptamani nici nu mai stiu unde sa il imbulzesc, ca-mi iese prin porii ce deja scuipa excesiv transpiratie. Dar e un impuls pe care inca il tin sub control, nu de aprehensiunea gratiilor de fier ruginit, ci din simplul motiv ca, daca as articula vreodata la anii mei o faptura de saptesprezece ani, n-as mai putea sa scap de staruintele ei.

Goana dupa forma

De doua saptamani am inceput sa fug pe mal. Este digul format ca un reazem al citadelei impotriva tendintei apelor de a-si iesi din matca si strabate urba dintr-un capat in altul. In stanga si dreapta lui se nasc la fiecare pas zornic facturi de viu, oaze de vegetatie ce te imbata in consensul lor simfonic.
Prima saptamana a fost adevarata cazna, un travaliu acerb, ce cu siguranta a devansat in amplitudine suferintele oricaror martiri din istoria recenta. Sa fim totusi realisti, pentru fiecare persoana, povara carata de ea e cea mai grea.
Vicisitudinea rezulta din faptul ca eu, tanar barbat in floarea varstei, imi scald zilnic plamanii in aromele hipnotice ale duhanului. Si nu oricum, imi insusesc doua colete de tabac in circuitul deja ultragiat de narvuri cotidiene.
Dar de ieri am plamadit ceea ce pana acum ceva vreme parea imposibil, o prognoza a abandonului. Nu judecati preconceput, nu ma refer la fuga ci chiar la stupefiantul legal.
Se pare ca alergarea asta da roade inopinate.
Desigur truda zilnica nu o puteam infrunta singur, asa ca mi-am creat un cardas. Si nu un alterego cum s-ar hazarda unii dintre voi sa afirme, ci una din vetustele cunostiinte devenita libovnic in prezent. Fugim amandoi aproximativ trei kilometrii pe zi de ne spalam si treningurile pe parcurs. Doua muste dintr-o lovitura. Trei sau patru daca se adeveresc si pronosticurile abreviate din actiunea particulara.
E ca un safari, la fiecare pas intampinam noi specii sau forme de materie nebanuite. Le voi trece in revista pe toate la momentul oportun, dar acum ma voi rezuma la una, cea a tinerilor manelisti. Cu varsta surpinsa de metehnele pubertatii, acest specimen raspandit larg se grupeaza in carduri de minim trei ce bantuie spatiile publice populate. Deseori inarmati cu mici aparate de ultima generatie ce scot detonatii arabico-latine invers proportionale cu dimensiunile sistemelor electronice, acestia adulmeca tacticos izul femelelor maneliste, exemplare auguste ale feminitatii. Odata ce prada a fost racolata, ei isi stabilesc perimetrul de-a lungul digului, marcandu-l cu injurii, coji de seminte sau pete de umed.
Ii trasez zilnic cu privirea grava cand trec pe langa ei. Si ei ma vad, dar dintr-un motiv inca difuz, nu reusesc sa ma scruteze.
Sa vedem ce ne rezerva viitorul.

Iar dupa aceea, distanta ucide

De ce nu e totul mai aproape? De ce trebuie sa existe sentimente? De ce nu le simtim la potentialul lor maxim decat in momentul cand obiectul lor se pierde? De ce nu-mi gasesc fericirea decat in cele mai imposibile ipostaze? De ce naiba nu ma controlez mai des? De ce nu judec de la inceput toate posibilitatile? De ce nu e totul mai simplu? De ce altii pot? De ce ma complac? De ce ma urasc? De ce am nevoie de cineva? De ce provoc suferinta? De ce nu sunt imun? De ce e ea? De ce ma-ntreb? De ce nu gasesc deceniu in care sa fii fost si eu un geniu si nu in genul de cel nul, strivit de cerul cel mult? De ce dracu sa mai scriu ... si pentru cine?

Slab de inger

Astazi ne-am intalnit pentru prima oara, dupa clipe milenare de murmur sfatuitor. Ma asteptam sa fie altfel, sa aiba tot ce nu am eu si imi doresc. Dar nu. In afara de palcul impanat si nimbul stramb imi seamana leit. Raspunsurile le descopera deodata cu mine, desi are un simt civilizat al adevarului vast. Totusi valurile de adoratie senzoriala ma indeamna catre adanc, si incet, incet, imi depasesc timiditatea si las frau liber branhiilor indiscrete. Astfel incep conversatia jinduita de mult. Ma intampina cu replici scurte, putin absconse. Parca absorb reflectia reflexiei mele. E prudent, circumspect intr-un fel, ceea ce-mi forteaza mecanic postura defensiva. Sigur ascunde ceva. Doar e embrion providential, nu are cum sa nu-mi tainuiasca ceva. Inchei colocviul pentru moment, nu ma expun din prima. Totusi voi afla ce stie si el, cu riscul de a fi injunghiat pe la spate, si pentru recipisa ii voi aduce si pe ceilalti "eu" la masa.

Piatra si floare de colt

Ciudat malul asta. Nici nu mai tin minte exact de cand cursul m-a oropsit in ponorul acesta inlacrimat. Pielea rugoasa se repeta in sticla puhoiului framantat de gafaiala entuziasmata a naturii. Privesc neaparat in toate directiile si vad tot. Absolut tot ... si totul e in perpetua actiune. Doar eu sunt procletit cu imposibilitatea clintirii. Sunt franturi de clipa cand mutenia intregului ma inveleste. Alteori fiare ce zbiara m-nghit in gemetele lor. Stiu tot, dar la ce folos cand nu il pot impartasi? Daca as putea degusta savoarea somnului tamaduitor...

Despicarea brusca in lut imi farmeca racoarea. Silueta ei neprihanita isi dezveleste ondulos reliefurile slefuite cu dalta majestuoasa a timpului in nadra fecunda din adancuri. Talia arcuita ii balanseaza atent intreaga statura spre razele de viu, ce o insufletesc in fiecare moment. Coroana din alb limpede ii scalda obrajii virgini in focul din cer, si se desfata. Ma priveste acum. O privesc si eu din toate partile, cum as putea altfel? De as reusi sa-i soptesc tot ce este ea pentru mine ... dar nu pot, nu indraznesc.

Globul de aur este substituit de cel de argint. De atatea ori incat am incetat sa numar. Si ea e tot aici. Nu vrea sa ma paraseasca. Trebuie sa dau dovada de semetie, daca nu o voi face acum stiu ca restul va ramane pictat in tenebrele deceptiei. Se apleaca incet spre mine. O voi strange, chiar daca nu am brate. Nu se opreste. Se intinde peste mine si fiorul imi devoreaza ratiunea. Acum e incremenita si nu-i mai simt sfigmosul. Am ezitat prea mult, toata viata ei ...

As varsa suferinta in siroaie, dar nu pot. Tipatul naturii e aproape, il simt cum alearga furios prin ramurile gigantilor cu podoabe verzi. Si prima lacrima imi pateaza trupul uscat. Credeam ca e ea, salcia care sufera pentru suferinta mea, dar acum urmeaza alti stropi. Vin de peste tot in cadenta confuza. E umezeala si la baza mea si parca temelia se clatina incet. Cursul s-a intors dupa mine. Nu-mi mai pasa. Macar sa ma poarte spre alta placenta, unde sa uit si sa renasc nadejde completa.

Unul dintre raspunsuri

Am fost cazut la pamant si calcat in picioare,
de persoane ce n-au cedat pan-n-am sistat din miscare,
luand viata ca pe-o incercare, visand la impacare cu-nsetare,
angrenat in cursa spre disparare, hmm...
Poluare-n oceane, deseuri in corp,
topoare-n coloane omoara oameni cu euri in cord.
Am visat la pregnanta, dar a fost stearsa-n instanta de stanta,
pichete pe fata, tichete de masa ma-nvata sa nu cred in speranta,
oare cum pot altii?
Cand corporatii vor cotatii, inflatii sting natii, cum sa dormi?
Simt fiori, masoni frivoli cauta noi pioni pentru razboi
prin coli fac robi din noi.
Vad trupe legionare, regi fara legi morale,
de ei te legi pe veci deci cum sa alegi o cale?
Atatea patimi, uitam pagini de lacrimi si dafini din datini ...
luna urca-ncet printre paltini.
Afara vara, spre seara iesim din scara,
inmarmurit stau stana, doar eu si el in strada.
Ma uit in ochii lui intelepti si-ntreb,
caci vreau sa inteleg cum sa te-ndrepti cand astepti sa fii intreg.
El incepe sa-si mute firele carunte de pe frunte,
priveste spre curte si-mi raspunde:
singura punte ... e jumatatea, gaseste-o, umple-ti partea
cu bunatatea, dreptatea si incheie-ti cartea.
Inchide-ncet o parte de lume-n pleopa si-mi spune-n soapta:
ea te asteapta in alta halta.
Deci fugi spre ea, prin zile lungi de soare-n dungi si fulgi de nea
s-apuci atunci s-ajungi o stea ...

Aservit

- Yes, good evening.
- Hello.
- I'm calling for one of your employees.
- Well of course, which one are you demanding for?
- It's Cristine. Is she available?
- Yes. She could come right away if you want.
- And what rates do you have?
- Hundred fifty Euros for one hour.
- Does that include the transportation fee?
- Of course.
- Than it's settled.
- Where are you staying at?
- The §%$!?@ hotel in Vienna.
- Room number?
- Hundred twenty seven.
- And your name please?
- Adrian.
- Let me just confirm that.

- Hello?
- Is this Mr. Adrian?
- Yes.
- Cristine will arrive in half an hour.
- Thank you.
- Enjoy your evening, good bye.
- Thank you, all the best.

- Hello, I am Cristine.
- Adrian, nice to meet you. Make yourself comfortable.
- So where you from Adrian?
- Well. Eastern Europe. Romania, that is.
- Vai, incredibil. Eu sunt din Suceava.
- Nu-mi vine sa cred. Sunteti multe aici.
- Da. Oricum e plin de romani. Pot sa-mi aprind o tigara?
- Nu. Acum dezbraca-te...

Radeti voi

E un alt sfarsit de saptamana, ziua sase, ora opt, minutul douazecisisapte, secunda cincizecisinoua, clipa evacuarii cuprinsului searbad. Volanul se roteste dezinvolt mimand directia soselei arhaice, sfatuind rotile, farurile si restul fuzelajului terestru ce ne cuprinde. Ceilalti tusesc hohote de ras razlete printre gurile abundente de bere. Eu conduc, sofand totodata intreaga fractiune de suflete catre proxima zona urbana. Exuberanta evaziunii din robia satului ne indeamna la umor sec infantil si ne administreaza doze exponentiale de adrenalina. La naiba cu Preda, Rebreanu si alti purtatori ai stindardului rural! La naiba cu elogierile lor spurii. Noua ne frange spiritualitatea, ne curma creativitatea, ne seaca de viu. Dar acum acceptam mantuirea si sa ma ia dracu daca nu ma simt in sfarsit om. Imperfect, diform, muritor cu vicii sociale. Dar fara bariera secluziunii. Intram in urba, lichidul betiei de cuvinte s-a terminat de vreo patru, cinci kilometrii. Lumina sintetica dezveleste strazile animate ce se ciocnesc de geamurile masinii cu un freamat sfidator. Si ne place. Doua stopuri si oprim in parcarea din stanga.

- Bine, dar nu stam mult, nu?
- Nu ma. Bem niste "shoturi" si aia e.
- Ce etaj?
- Trei. Si are lift.

Atmosfera ospitaliera in garsoniera tinerei domnisoare cu zambet etern, ce parca ne astepta de secole. Luam loc, schimbam cateva replici si intra in decor vestita tuica nimicitoare de necazuri. Ei inchina. Eu inghit in sec. Ei rad cu pofta. Eu rad din complezenta. Ei inchina iar. Eu imi torn amarul in ceasca de cafea. Ei pun muzica. Ei danseaza. Ei inchina din nou. Ei, ei, ei! Le tai extazul fantasmagoric si le indrept atentia spre ceas. Obsecviosi consimt starea de fapt si ma urmeaza. Victoria stenahoriei se rasfrange in parbrizul zoios. Ii conduc iar. Puzderia anarhica a fost stapanita pentru moment. Macar o clipa sa se scalde si martirul in pohvalenia suprematiei afective.

- Imediat am ajuns!
- Asta e...

Confienta, sau naivitatea venerabilului

Cu cat o cunosc mai mult, cu atat mi-e mai puternic lehamite de oamenii astia hidosi ce ma-nconjoara si ipocrizia lor abjecta. Mi-a placut sa ma incred, si cum altfel sa-ti incepi calatoria daca nu prin a intinde mana sub orice pretext in nadejdea ca cineva tot se indura sa o stranga zdravan? Si asa am cazut inevitabil de cateva ori, propta fiind lasa si marsava. Adevarul imi zacea in fata printre zalele de zambet disimulat al ticalosului si deseori am descoperit ca cel mai angelic chip este templu sever al meschinului ingust. Nu am exprimat niciodata mai mult decat pretentia reciprocitatii, ca la respect sa mi se raspunda cu respect. Ma bazam pe principiul echilibrului universal, pe schimbul omniprezent de energie, pe interactiune, pe "The Secret"... si totusi nu e ca in filme, nu e ca in carti. Habitatul nostru e o jungla lipsita de legi. Si asta numai prin felul nostru de a fi. O stim cu totii. Repet o idee. Mi-e clar, dar totusi nu reusesc sa ma complac. Nici nu vreau. Nici nu pot. Nu sunt facut sa fiu rechin. Sunt leu, sub semnul soarelui devorant si sunt martor al pacii atunci cand totul in jurul meu se propaga in echilibru. Nu fac greseala sa cred ca acesta inseamna bine. Nu o mai fac. Onoarea e pentru fraieri si pentru susceptibili. A murit odata cu miturile cavalerilor medievali. Fie nu sunt in stare, fie asa e ea, lumea asta de doi lei, pentru care vei fi inselat odata s-odata, daca nu o faci tu la momentul oportun. Pe bune acum, ma simt ca intr-o pelicula despre ambianta mafiota regizata de Francis Ford Coppola, fiind constrans la travaliul circumspectiei pustii. Tin ochii-n patru si cand dorm, acerand stabil clipa in care cugetul paranoic va zbiera descreierat "sase!!!". Simt neputincios cum pe zi ce trece stropul asta de teama patologica se scurge in vasul agorafobiei, care odata spart ma va mistui atat pe mine cat si pe cei care au un raport cu persoana mea.

Repetitivitate, despre asta e iadul. Si mie mi se intampla iar si iar... spurcat iad din jar. Siniubirea celorlalti m-a facut ce sunt acum si continua sa-mi sileasca transcenderea. Decizia a fost intotdeauna a mea, dar a fost sedusa de angajamente scornite care mai apoi au eschivat cu dibacie obligativitatea retribuirii. Dar asa e diavolul si in metaforele biblice, promite cate in luna si stele pentru a te atrage sub egida lui. Iar odata acolo isi releva spinii veninosi, apti sa te subjuge la aservire vesnica. Poti sa-l condamni? Asta stie sa faca. Si daca il condamni, ramai cu asta si atat. Daca te mulezi dupa chipul si asemanarea lui, devii ceea ce ai meprizat cu staruinta.

Nu-mi plac majoritatea oamenilor, dar daca treceti pe langa mine pe strada nu ma veti recunoaste. Va veni insa si vremea cand ma voi remarca. Si atunci ferice de cei ce sunt diferiti de gloata. Cat despre gloata, sa cerce absolvire in futilitatea penitentei lor...

Inainte de toate a fost volbura

Justificarea incerta a firii noastre tulbure are acum o constanta infailibila, actuala indiferent de conditie fizica sau materiala ... patima. Ea e cea care contrabalanseaza dogmele impuse, iscand gaura tanjita catre refugiu, liman propriu al cautarii si implinirii. Pe alocuri se traduce in relief transformist, crainic al segnetei absolute, unde fondul vitreg isi neaga reticenta si se infrupta cu pofta din satioasa supa primordiala a formelor, reveland modele universale inca neintrebuintate. Alteori conturul orbeste, conferind o altruista impresie de adevar ezoteric si esenta narcisista isi admira silueta fetida. In acest miasm existential se scalda multi.

Naravul meu l-am descoperit mai ca toata lumea in plina formare, cand stimulii exteriori exercitau impulsuri imparabile asupra structurii mele emotive. Sapand in cimitirul prismelor expresive, printre mormane de manifestari tautologice ale reverberatiilor expansive in contemporanul epigramat, am dat de Pollux si mi-a taiat respiratia inca de la raportul cel dintai. Aliteratie volubila a predmeturilor sociale, fizice si metafizice, tipat pregnant al supararii si nu in ultimul rand, scanteie metalica a independentei. Nu aveam nevoie de mai mult. Mintea se delecta cu savoare nemarginita, largind cicloramele chestionarii fundamentelor la fiecare silaba cuibarita in lobul insetat. Si asa am pornit in cautarea fara sfarsit, luand in brate ghiduri felurite intr-un mod haotic dar necesar. A fost Nietzsche si Marx. Au urmat Heidegger, Platon si Schopenhauer. Iar in timp ce camarazii de suferinta ingurgitau sictiriti comentarii siloase la operele lui Ion Barbu, eu exaltam in superioritatea mea fatarnica la gandul ca ceilalti nici nu-l cunosc pe numele lui de nastere, Dan Barbilian. Era bine sa fi deasupra, dar totusi exista o lacuna. Intors la prima dragoste in incercarea disperata de a exploata toate colturile, am apasat intr-o seara varful pixului pe fila de hartie izolata si am inceput s-o decorez cu adoratie. Era vremea angoasei.

"Te spintec simetric cu sintaxe intacte, plimb spasme cinetic prin taxe si acte ..."

S-a asternut aproape un deceniu de atunci. M-am schimbat eu. S-a schimbat lumea din jurul meu. Viciul s-a adaptat la prezent, cum a stiut sa o faca intotdeauna.

Achitarea diametrala

Urasc fiecare nesimtit de scafald senin, involburat in girusuri siderale, ce se framanta in sterpul ponegrit al incaperii doar pentru a-mi jena analiza, stropindu-mi viu peste submultimi obosite ale fetei. Desi realizez ca am pierdut, imi permit sa ma repozitionez, pentru a evada iar si a nu trebui sa infrunt. Geamul este imbracat in bucata dreptunghiulara din fire sintetice inexpresive care mi-a acoperit atatea nopti forma, in timp ce fondul savura democratia imaginara. Asta de trei zile si intr-un mod imperfect, ca tot ceea ce sunt eu. Stingher in destinul sau, oblonul inselat in sensul propriu este imbratisat chibzuit de membrele crude din tegla sateasca, ce fug bezmetic de jur imprejur pentru a se aglutina intr-un joc ocult al materiei pe partea adversa. Din alianta lor arboreaza capul cvadrat cu frunte prozaica ce se pleaca curios peste crestetul meu timid. Ma tine in brate bezna, si ma acuza virulent. Genunchii ei ii proptesc pe ai mei, care imi sustin la randul lor coatele de care mi se rezema maxilarele. ... Sprijin, de asta am avut nevoie intotdeauna. Cat pot sa ma dispretuiesc pentru debilitatea aceasta. La inceput m-a timorat puhoiul de obscuritate ce m-a coplesit in jugul lui, dar acum am inteles negresit. Asta imi sopteste necontenit de atata vreme.

Ridic privirea defuncta din poalele ei. Degetele tresar la contactul rece cu metalul. Cordul delireaza in tempoul bezmetic al disperarii. Dintii inclestati isi macina armura intr-un suspin ermetic. Pleoapele aluneca potolite in jos, ferind ultimele boabe cristaline de suferinta ce o canta cortegiul celorlalte in litania stinsa de pe umerii obrajilor.

Iau lama convins, strang puternic, tai adanc si astept supus...

Nebuloasa

Maine am vazut o persoana noua. Era convinsa ca ieri va fi mai bine. Optimismul ei ma ingrijoreaza cateodata si atunci incerc sa o temperez prin predispozitia mea la absurdul deprimant. Dar ea intelege structura universului mai bine ca oricine, identificandu-se cu pustiul echivoc. Cunoaste sisteme stelare si se plimba nestingherita prin vid. Pentru asta o invidiez, dar incerc totodata sa delapidez enigmele ei talcuite, apeland la tertipuri atat de umane. Ea zambeste deplorabil, murmurand viitorul tuturor. O detest si incerc sa-mi deghizez repulsia printr-o mimica placida in lumina colturoasa a schimbului de minciuni. Macar de mi-ai arunca strelice de indiciu pentru a ma putea amagi, fie si minciuna. Erezia ta benevola o surclaseaza pe cea a semenilor si eu nu mai rezist asa. Doar sa am ceva de ce sa ma agat cu piscul unghiilor ponosite ale upovaintei mele. Dar ea isi intoarce spatele din nou schitand surasul jignitor ce evoca satios natura mea circumscrisa.

- Asa! Pleaca! Fa ce stii tu mai bine sa faci. Lasitatea infatisarii tale discrete ma face pe mine mai drastic. Eu sunt convins peste orice dubiu, ca exult in destoinicie...mai mult ca oricine altcineva. Tu esti cea care imi anihilezi imboldul!
- ...Ce stiai maine este completat de ceea ce vei banui ieri.

Molestarea principiilor

Tu cum persisti? Eu cautandu-ma, tatonand Mecca, Sambala, Paradis, Tartar, Iad si Gheena. Farmecul pesimismului ma consuma intr-un mod inopinat si ma delectez cu tot felul de arome silnice ale aspersiunii triviale in sinanstrofia jegului uman. Ieri m-am plimbat estompat prin scafa gloatei ce rataceste fervent pe potecile urbei. Nu se compara cu harmalaia zilnica ce dainuie intre zidurile capitalei, izbdu-se nesatios de scutul din piatra, asfalt si beton armat. Acolo lumea isi arde sufletul mai repede intr-o fuga necontenita dupa himera. Si mor fragmentari. Aici e mult prea multa complezenta in ritmul animatiei, personajele plafonandu-se intr-o fatalitate acceptata. Si totusi sunt haini si nauci, frecventand si ei cu o cadenta mai atenuata ceea ce imi permit sa numesc nimic. Goana dupa nimic. Portul scutului defensiv e considerat indatorire, servitute fata de propria noastra conceptie, si traim asa, zilnic. Cine a spus ca universul cum il cunoastem s-a nascut din haos si l-a inlocuit, a gresit. Uita-te in jur atent si vei observa starea primitiva in care salasluieste materia. Amestecul confuz nu e primordial, este contemporan.
Scap o privire pripelnica in balta ce-mi precede mersul si o ocolesc devreme. Sunt mai colcotos decat de obicei. Geanta botita ma urmeaza la fiecare pas, linistind pietonii depasiti in pripa, soptindu-le ca n-au de ce sa se sperie, coechipierul ei fiind prins adanc in ghearele ardorii tineresti. Niciodata nu am inghitit randuiala vremii si caracterul imitativ al localnicilor. Eu sunt altfel, nu de dragul de a fi, ci doar pentru ca asta e expresia personalitatii mele. Am ajuns. Ora chiulita sigur se va merita pentru asta. Ma opresc sa-mi trag suflul in fata usii metalice vopsite intr-un crem mat deasupra careia graviteaza firma postmodernista ce zbiara necontenit TUB. Si intru. Scarile abrupte ascunse printre cate un crampei de intuneric incep sa-mi descopere pultul lung din fier forjat. Ajuns in interior dau ochii cu prima persoana cunoscuta. Fata lui e un postament al extazului prob. Nu-l las sa scoata el primul cuvant.

- Au ajuns? Sunt aici?
- Da ma agitatule. Aici in spate.
- Hai sa ma prezinti.
- Uite aia care joaca dart sunt ei.

Un aer rece imi cutreiera picioarele. Ce maturi par.

- Ceau, eu sunt Vlad, bine ati venit.
- Salut. Razvan. El e Vlad si ala care doarme e tot Vlad, doar altul.

Seara asta vom face onorurile reale si atunci ne vom cunoaste cu adevarat. Pana atunci ma multumesc cu strangerea rece de mana a altor divergenti.

Solstitiu

Rigid noian al firii viciate ce-mi incearca uniformitatea necristalina reiterand cusur dupa teahna, de ce declini doar pentru a te augmenta cand las garda jos? Este princiar cuantumul de intrebari la care le tot decelez saradele iuzorii ce-mi disimuleaza justetea custarii repetitive. Revelatiile vin cu varsta si trec odata cu ea, cedand loja prezidentiala din placenta indeplinirii absolute. Si asa satisfactia nu poate fi saturata niciodata pe deplin, echilibrul din paos niciodata netulburat de interjectiile colocvialului. Dar nu generalizez. Altii nu-si pun intrebari. Nu ca nu i-ar sustine in demers materia lor cenusie, dar nu le considera necesare. Cat ii invidiez pentru pregnanta inteligibila a spectrului lor. Daca nu e alba, sigur e neagra. Lesne, nu? Nu. E si alba, si neagra, dar mai ales gri! Acutizand punctul x din momentul y, curbele probabilitatii ce-l strapung sunt infinite, nu doua. Iar eu imi pierd mintile in lumea asta doi dimensionala, macinat de vesnicul ce-ar fi fost daca?

Suntem patru in stanta insensibila organizata rudimentar si cadranele ostenite ne amintesc ca e trecut de ora doisprezece. Unul are o chitara cu incrustari tribale, unul doua tobe comune, unul trei degete pe fluier, eu patru versuri abstracte proftorite de cinci minute, si toti ne-am invaluit in mantaua emfatica a spirtului distilat. Caminul ne gazduieste sufletele trubadure de doua zile ce ne par a fi doua minute din secunda in care ne gandim la ele. Forfota Parisului se loveste de geam si ne imboldeste spre trama, nestiind ca noi nu putem parasi celula aceasta. Suntem aici si totusi nu facem parte din pastel, putem doar sa-l contemplam distant, izvodind critici nefondate, doar pentru a nu fi inerti. Ieri am jucat la Rennes, iar maine ne asteapta o scena si aici. Trac nu mai avem demult, doar fiorul de a intalni noi ansamble de însuşiri fundamentale psihice-morale.
Ne oprim din devierea aberanta si ne ingropam in acalmie meditativa. Si atunci numarul trei tresare, privirea lui ne parcurge rapid si erupe intr-o ardoare molipsitoare.

- Hai da-o-n masa de treaba. E a doua zi si n-am vazut decat muzee si biserici.
Ascultati-ma toti, ca stiu ca toti vreti asta. Ii doispe' trecut, profii dorm sigur p-acuma, nu?
- La cat s-au alcolizat, ii clar.
- Atunci fiti pa faza. Astia ne-au incuiat aici, si chiar daca am iesi din camera, n-am putea iesi din camin.
- Aha...
- Geamurile n-au gratii, nu?
- Pai nu.
- La ce etaj suntem?
- Unu.
- Pai vedeti, daca va uitati pe fereastra nu-i mare distanta. vre-un metru pa etaj sau asa...
- Mama, tu vrei sa sari?
- Nu ma, esti dus?! Coboram pe bordura si ne lasam in jos. Lasam geamul putin crapat si ne intoarcem pa la ...
- Ce-i cu galagia asta?! E trecut de miezul noptii si maine aveti spectacol! Ia treceti toti la perna, acum! Ce dracu, ca nu se poate odihni nimeni din cauza voastra. Somn. Acum! Si daca voi credeti ca puteti face dupa cum va taie capu', va inselati amarnic.