Schisma cea dintai

- Mai rabzi?
- Razbat anevoios printre mormane de gunoi pe muzica lui Gershwin. Cred ca da.
- Asta fac martirii, isi asuma piedici ineluctabile. Si tu erai lucid cand te-ai dezlantuit.
- In necunostinta de cauza. Dar da, eram ferm.
- Cale de intoarcere nu este si tu nu te poti lepada deliberat de succesiune.
- Am rupt jugul meschin ce-mi asfixia pulsul doar pentru a-mi pecetlui penitenta. Si mi-e frig.
- Nu te mai lamenta atat! Unde e pilonul robust pe care l-am cunoscut?
- Tu esti solid! Eu nu mai pot! Mergi tu mai departe, eu am pierdut finalul. Daca nu acum, sigur la urmatorul pas.
- Lipsa de caracter. Dar te voi invata eu sa modelezi. Ai uitat ca suntem impreuna in melanjul asta?

Oare cad toti oamenii in dementa asta precoce? Are fiecare macar un partener de discutie atunci cand nu mai e nimeni altcineva in jur? Eu da si, judecand dupa infamia care ma inconjoara zilnic, ma consider o persoana judicioasa. Pe el l-am cunoscut intr-un moment de liniste opaca, atunci cand zgomotul fervent se spargea de anxietatea volubila. Abia ma incercase surplusul de malitie plesnita in balanta naturala. Si raul era pretutindeni, contrar pildelor primite formal. Nu mai aveam incredere si cautam indicii autentice in singurul loc sigur. Preotul imi promisese o vizita certa in gheena perpetuua pentru explorarea granitelor propriei carni, dar ierta in acelasi timp minciuna fanata. Ce ipocrit. Cine era el sa sanctioneze si sa absolve in numele atottiitorului? El nu se masturbase niciodata? Si cine era acest creator cabalistic? Ploua cu bulgari de ponoase peste matca focului si eu ma indepartam incet si infailibil de conventiile cultelor cunoscute. Fusesem botezat in crez ortodox si am trecut mai tarziu prin euharistia catolica. Imi insusisem deja un fel de polisemie religioasa care era valabila doar pe hartie. Nu cochetam cu forma impusa a divinului si nici cu fondul lui presupus de reguli oblice. Eram un paria prin breasla. Si cum nu aveam pe nimeni in cercul de cunoscuti care sa impartaseasca modelul meu de analiza, am inceput sa caut consacrarea in perimetrul launtric. Si acolo era el, parca intr-o asteptare milenara, plin de sapienta arhaica, vademecum agresiv si docil.

Iar acum, imi pun din nou fizionomia disimulata in lumina prozaicului si-mi continui voiajul solitar, scuturandu-mi periodic scutul de fleacuri cotidiene. Ei isi urmeaza albia robotic asistati de aceeasi slabiciune de duh. Si cica eu sunt schizofrenic.

Si asa se face ca...

Pupilele curbate se dilata caustic la mirosul imaginatiei puerile. Cuceritor al spatiului extraterestru, lider de curente ideologice sau mantuitor de destine. Alegerea apartine in totalitatea ei inocentei infatuate. Si adevarul e ca atunci ai libera optiune, nestanjenita de intrebarile cum, cand si in ce context. Exista doar vesnicul ce. Fervoarea deriva din judecata simpla, nepangarita de plurivalenta. Esti doar pe ruta dreapta, fara furca deconcertanta, fara conjugari inutile ale finalitatii. Pui punct, tragi linia si marchezi optiunea. Nu e doar o inventie oportuna a voiajului primordial, ci o replica involuntara la cea mai marcanta experienta de pana atunci. Ati stat sa analizati de ce unele culturi au imbratisat diverse forme ale mitului ursitoarelor cunoscut de noi? Apar dupa trei zile de la nasterea copilului pentru a-i determina cursul fatidic. Grecii le-au numit Moirae, cultura baltica a creat zeita Laima cu cele doua surori ale sale. De la egipteni pana la indienii Navajo, toti au adoptat ideea de predestinat. Nevoia congenitala de itinerar scontat naste simulacru si implicit derularea tuturor actiunilor in dependenta de acesta. Animalul e pagubit de strainul din jur.

Ma vad si acum construind orase de nisip in cosmosul meu sordid. Ce anemic eram si cat de profunda parea ulita dupa cinci ani cavernosi de animatie. Geneza n-o mai tin minte acum, dar nu scap de sentimentul asupritor ca pe atunci inca pipaiam pamente ale facerii. Probabil toti traiesc asta, probabil. Iar eu nu-mi doream decat sa vad poduri zvelte unind maluri din sunet, sosele striate cu pavaj palpabil si cladiri trufase ce sprijina arcadele din praf stelar. Totul presarat cu duhuri harnice pline de o ispita maligna a cautarii. Eram pierdut in ea. O creasem si acum o controlam. Cata libertate neconditionata mai poti sa ceri de la piatra si otelul de azi? Dar clipa se apropie si ursitoarele exacte in transa lor sacadata nu-si inseala astrele.

Jar

Plimbarea printre dunele de tacere, cu ondulatii brute spalacite de zambetul orb, a luat sfarsit. Acum sunt acolo unde altii isi viseaza dusmanii de suflet, unde rugul este firmamentul patat al oftatului sobru. Urme se pierd in van, sfere tinere se sparg in mii de bule pictate in negru si alb, si poate rosu... Egoul mimeaza diviziunea celulara intr-un mod sinistru si ambiguu, incercand sa-si salveze maretia impozanta canalizand-o in mii de pui stigmatizati de bacterie. Ei mor, unul cate unul, sufocati de propria lor inferioritate. Primul suspin orbitor imi sufoca auzul. Seamana cu tipatul chinuit de spasme sarcastice al unui stol de ciori infometate. E groaznic. Si ma sperie. Urmeaza fiorul a sute de urlete ce ard oxigenul din jur si se imperecheaza cu tacerea neagra intr-un ritual mitic. Si pasesc in acelasi gol plin de straniu, resemnat si totusi sperand.

Este una din multele chipuri care le poate lua iadul pentru unii. Altii il traiesc in forme mult mai vatamatoare, zbuciumul zilnic conturandu-se intr-un infern intern etern.
Este chinul de a trebui, de a accepta fierul incins tatuand modele de sarpe pe epiderma sufletului. Totul incrustat in repetitie.

Aveam opt ani cand a murit bunicul meu. Eram singurul care zambea ascuns printre batistele patrunse de lacrimile celor din jur. Nu pentru ca ma bucuram de necazul celorlalti, mai degraba ma uimea suferinta, ci pentru ca bunicul fusese un sclav violent al drogurilor spirtoase, lasandu-se purtat de impulsuri barbare inca de la cea mai simpla scanteie a aberatiei. De cativa ani locuiam la casa bunicilor, in vecinatatea orasului natal, unde faceam naveta pentru a pune bazele unei educatii promitatoare de viitor si unde parintii mei isi munceau secundele pentru a crea ore de siguranta. Nu imi placea situatia, dar o acceptam in neputinta mea infantila.
Casa cu ziduri de caramida din chirpici gazduia trei incaperi bantuite de mirosul scurt al naftalinei, legate printr-un hol ce se plimba ondulat pe toata lungimea casei. "Cociuba bunului", poreclita asa dupa izolarea lui flagranta intr-o camera stramba, era construita ca si anexa la antica cladire. Eu imi consumam somnul de prunc in patul dublu interminabil, alaturi de bunica, in cea mai locuita dintre camere. Bucatarie, camera de zi si dormitor in acelasi timp, ea reprezenta fara indoiala leaganul imobiliar al copilariei mele. Aici le-am vazut pe toate, prea timpuriu. Sex, droguri si Rock & Roll, bine, drogurile limitandu-se la alcool si elementul cel din urma fiind ciupit din diverse seriale rebele ale momentului. Pe scurt, incaperea tinea in arest multe stari de spirit, si peretii cu mostre de arta rurala si crapaturi transversale nu mint.
Chinul a fost pe umerii ei, dar eu am fost partas, cu jumatate de norma.
Si acum totul avea sa ia o intorsatura nesperata. Cu tartorul mort, era loc numai de bunica, entitatea care imi improsca zilele cu zambetul ei blajin.

Am ridicat pleopele anevoios, de parca ar fi carat chintale si mi-am intors capul catre partea bunicii, cautand-o din priviri. Totul era scufundat intr-o liniste meditativa. Ea nu era acolo. M-a lovit un val de neliniste neintemeiata si am cazut in ghearele agitatiei. Cu o miscare brusca mi-am indreptat ochii fragezi catre piept, indemnat parca de un imbold strain mie. Rosul se extindea incet, inghitind parca fiecare organ al tesaturii. Era in dreptul inimii, acolo unde doare. Dar nu durea. Erau doar colici epileptice in nebunia fricii. Am dat haotic cu capul in stanga si in dreapta, cautand macar un reper, si gatul si-a oprit smucirea, fixand ochii pe ea. Bunica statea neobisnuit de dreapta in spatele patului, tacuta si radioasa. Lumina virgina a soarelui abia incoltit dezvelea albul imaculat ce cuprindea ambii ochi, in intregimea lor. Cu miscari incete si fara a schita tristete, ura sau bucurie, trecea acul cu ata groasa prin cordul gafaind infirm si calic.
Strigatul meu candriu mi-a parasit cerul gurii imprastiind lacrimile ratacirii vremelnice pe obraji, calatorind prin tota spatiul pentru a se izbi la intoarcere si mai solid de timpanele mele.

Si atunci m-am trezit. Ud leoarca si cu lacrimile prelinse aproape lipite de pometi. Bunica visa somnul. N-am mai dormit de atunci in patul acela.

Bunica a sclerozat dupa trei ani. Timp in care Alzheimer-ul se infrupta copios din ratiunea ei intr-un proces calculat, timp in care am convietuit cu o persoana nebuna.

Mai taci naibii odata, si inca o data!

Oare poate apasa mai tare?

poate cand stii ca plecarea e aproape. Despartire, pornire, indepartare ... deviere? Oare au simtit toti acel schimb minutios de contractii ale sperantei? Simt ca-mi pierd simturile plimbandu-ma-n cerc. Si cercul isi pierde din diametru in ritmul in care tinde bpm-ul disperarii spre mania parasirii. Ce afluenta brusca de sange in cap urmata de o viitura a dezrobirii. E mai bine asa. Fara. Macar nu mai sunt chiar atat de vulnerabil. Cel putin pana data viitoare. Ma urasc, dar iubesc sa fiu iubit. Ce cliseu...

Si atunci ceva mi-a soptit

sa nu vorbesti in soapta cu tine, sa uiti ca poti uita... Cand lumea a fost doar o idee nebuna, mi-am amintit sfarsitul. Era in amurgul spurcat al zambetului, iar trunchiul abia mai putea sprijini coroana imbibata in aramiul soarelui nuclear. Si totul statea cu nimicul la o poveste despre ceva...ceva mic si infim, apogeu al franturii. Am simtit privirea urii si am mirosit vocea setei urland singura in desertul desertaciunilor ei. Curva s-a dat pe bani putini si si-au bagat multi nespalati pula in ea. Am vazut-o cum s-a scaldat in sange strain, adunand cancer dupa cancer, dupa cancer. Si totusi a ajuns pana acolo, batrana livida cu expresia ascunsa intre gramezile de riduri si cute ce-i brazdau mina. Pacat. Pacatul il iarta divinul... prost obicei. Dar cand pamantul a devenit o constanta si granite nu mai constituiau o necunoscuta, pasii se-ndreptau toti piezis, prezisi de aceeasi directie invariabila.

Variabil e doar modul.

Am atatea sunete in cap incat nici nu mai stiu unde incap. Ma tot plimb, de atata timp incat nici nu mai stiu incotro am pornit.

Sa fie asta nebunia de care m-am avertizat mai demult?

Complexul vampirului energetic

Lumea asta este un cumul de energii. Se atrag si se resping. Toate conceptele ideologice se bazeaza pe acest fapt. + si -, bine si rau, yin si yang, zi si noapte, codul binar, etc. Ne-a facilitat evolutia, dar si involutia, ne-a invatat sa privim pe ambele parti, sa vedem ambele taisuri si sa alegem. Si calea de mijloc, veti intreba. Da, ea exista, pe termen scurt, caci pana la urma totul se termina cu o alegere intre doua optiuni fundamentale.
E proba stiintifica faptul ca totul emana si absoarbe energie, materie sau antimaterie. Ceea ce difera e doar intensitatea cu care o fac, in functie de concentrarea particulelor din structura.
Sa recapitulam astfel:
Schimbul de energie rezulta in influenta.
Omul raspandeste si asimileaza energie.
Ergo: Omul influenteaza.
Cat de banal suna, si totusi multi nu patrund in esenta acestui adevar universal. Nu spun ca eu o fac. Nici pe departe. Momentan judec, incercand sa inteleg ca mai apoi sa aplic in favoarea mea.

Cotidianul asta concav ne blocheaza procesul cunoasterii de sine, aruncand constant cu diferite impulsuri in noi menite sa ne deruteze. Astfel ai timp sa te analizezi fie in perioada de elev - student, cand esti prea tanar sa aprofundezi, fie in perioada de pensionar-retras din activitate, cand esti prea batran sa-ti mai foloseasca. Acum nu vreau sa par pesimist, exceptii exista.
Si mai exista evenimente care te trezesc din visul viu al nimicurilor contemporane.

In cei 4 ani petrecuti intre cei 3,5 pereti ai garsonierei din Bucuresti, devoratorul studentiei mele, am fost martorul analitic tacut, mut in complezenta lui, al unei intamplari aparent stranii.
Garsoniera de 28,6 mp, suprafata ce include poarta catre infernul zilnic, balconul inchis, este formata dintr-un hol minuscul, care gazduia o infinitate de maruntisuri, o baie nebanuit de mare in contextul restului, camera principala, o halucinatie a spatiosului, creata prin pozitionarea tacticoasa a putinului mobilier, si o bucatarie de catalog, cu pult si scaune de bar, spoturi in tavan si tot ce-si putea dori un burlac sinusoidal in ziua de ieri. In unele parti am folosit verbe la timpul prezent, deoarece apartamentul in cauza, desi nu mai este proprietatea mea, inca exista.
La scurt timp dupa mutarea existentei mele, din casa parinteasca, coplesita de indulgente si rasfat discontinuu, in acest azil al izolarii temporare, am luat intr-o zi o pauza. Am privit spatiul mort, aranjat intr-o geometrie simetrica deranjant de rece, si am decis sa-i insuflu viata. Varietatea super-, mega-, giga- si terra-marketurilor de profil mi-au incetinit deciziile, dar in final am trecut pragul cu o serie de elemente decorative. Printre ele si o planta, dupa denumire Dracena. Nimic iesit din comun, o planta gasita in incinta multor domicilii si sedii de firma.
O voi plasa langa pat, sa-mi coloreze somnul cu verdele ei abundent. Ideea mi-a plantat un zambet pe fata si am pus-o in practica. Oricum conform sfatului specialistilor nu avea nevoie de o expunere acuta la lumina solara. Apa, din doua in doua zile. Era perfect. Acum perioada mea de depresie avea sa sufere niste lovituri in orgoliul ei solemn.
A trecut aproximativ o luna de cand somnul agitat, viscolit de vise supraponderate, s-a inchis in sine. Odihna imi gadila binevoitoare dispozitia zilnica.
Dar marti m-am trezit cu amintirea neplacuta a indispozitiei. M-am ridicat. M-am intins. M-am dezmortit. Si m-am dezmeticit, doar ca sa vad tragicul. Planta zacea respirand greoi pe podea, cu frunzele rasfrante pe langa tulpina, de parca ar fi strafulgerat-o o lovitura nebanuita in crestet. Am pipait-o, am curatat-o incet de frunzele ce pareau sa fie amputate, pana ce nu a mai ramas decat tulpina, si ea pregatita parca sa se topeasca. Am inchis capacul benei de gunoi fara sa-mi iau ramas bun. Oricum era mult prea tarziu.
Cautam motive, sau, macar unul. Nu am gasit. Apa avea, lumina la fel.
Nu puteam sa remediez situatia, dar puteam s-o inlocuiesc. Exact cum facem cand pierdem o persoana apropiata. Prin alta uitam mai repede. Acelasi schimb de energie, cea pozitiva o copleseste pe cea negativa. Nu?

Si am luat alta, tot Dracena.
Aceasi perioada de timp, aceasi soarta.
Nu ma dadeam eu batut, cu una, cu doua. A urmat inlocuitorul trei, patru si in final cinci si sase. Inevitabil identic.
Sunt eu, nu ele. Au murit pentru mine, pentru a-mi intretine caldura. Ce sacrificiu.

Noroc ca oamenii au o concentratie proportional mai mare. Noroc ca nu stiu sa-mi canalizez voit incarcarea. Inca.

Betia bietilor

M-am trezit intr-un final. Ziua aceasta este atipica. Este sambata si imi este greata. Nu, nu de lume, sau ba da, si de lume, dar in special de mine. Am reusit din nou sa aprind metamorfoza unei seri cu masca de fier si umeri vanjosi de om de munte. M-am subestimat, ca apoi sa ma supraapreciez intr-un dans sinistru al drogurilor timbrate pe imnul rasului finit, si in final sa ma disip in esenta infimului din nou si din nou.

Si prins in clipa, cam pe la apoteoza sinusoidalei, au intervenit cvasi-revelatiile existentiale. Nu m-a surprins prezenta lor, doar forma in care s-au afisat de data aceasta. Acesti monstrii spiralati ai existentei mele, isi schimba chipul cameleonic, cu luciditatea lor intr-o lumina opaca, halucinanta.

Vad limpede la ce am renuntat, si mai important, pentru ce.

Regrete? Nu, sunt prea tanar pentru asa ceva. Au fost vremuri cand depresiile imi sugrumau fiorul sperantei, dar atunci eram mai batran, fara forta de actiune. Si oricum, acum, si doar acum e momentul meu!

Glorie sau umilire, in orice caz ... in seara asta bem pentru ceva nenorocitilor!
Si Philippe Cassard interpretand Integrale de l'oeuvre pour piano ale lui Debussy, imi tranteste suspinul de mantra si imi zice raspicat ca raspunsul il stiam de la inceput.

Noapte buna umbra de soare.

Doar timpul sa ne-ajunga?

Bine, adevarul e ca nu ne va ajunge niciodata pentru tot ceea ce vrem sa comprimam in el, dar ne va ajunge de fiecare data din urma. Naiba sa-l ia de concept fictiv! Unde e? Cand e? De cand e? ... De cand timpul, stiu. Si asa, facand primii pasi pe banda asta rulanta numita omenire intr-un cadru dictat de capitalismul democratiei, ritmul cunoaste o accelerare periodica exponentiala in periferia activitatilor noastre zilnice, totul in corelare directa cu rangul varstei noastre si cu amalgamarea sistemica in arhipelagul tehnocratiei. Sau mi se pare mie? Unde e spiritul? Si aici nu vorbesc de schita amorfa a diferitelor religii, cu care ne-a binecuvantat varietatea enorma de entitati divine, dar nici nu vreau sa vorbesc de un microchip din adancul maduvei osoase, care ne coordoneaza in mod responsabil, general acceptat, activitatea sinaptica. Nu. Vorbesc de eternul cel purtam in noi, care e una cu timpul, la fel de vechi si la fel de atemporal.

Sa nu ne mintim, lumea abunda de prostie in marea ei parte. Iar cei ce formeaza restransul cerc mai luminat stiu bine ca totul, pana si nimicul exista intr-o stare de dependenta fata de rest. Am privit modelul genetic prima oara la 12 ani, vizionand o emisiune de pe un anumit post german, ce avea ca tema determinarea ereditara. Se prezenta sub forma unui intreg compact, in care fiecare particula era decisiva in componenta. Trage un element din sir, si el se va desira. Apasa un element din sir si acesta se va comprima. E deasemenea adevarat ca un destin are puterea sa influenteze milioane, o actiune sa determine evenimente, si toate acestea neconditionate de timpul in care apar. Si mai stiti ceva? ... nimic nu se intampla. Totul este rezultatul uneia sau al mai multor actiuni.

Bun, bine te-am gasit, lume virtuala a blog-urilor. As mai avea multe de spus, dar nu mai imi ajunge timpul acum, naiba sa-l ia de ignorant!