Mai taci naibii odata, si inca o data!

Oare poate apasa mai tare?

poate cand stii ca plecarea e aproape. Despartire, pornire, indepartare ... deviere? Oare au simtit toti acel schimb minutios de contractii ale sperantei? Simt ca-mi pierd simturile plimbandu-ma-n cerc. Si cercul isi pierde din diametru in ritmul in care tinde bpm-ul disperarii spre mania parasirii. Ce afluenta brusca de sange in cap urmata de o viitura a dezrobirii. E mai bine asa. Fara. Macar nu mai sunt chiar atat de vulnerabil. Cel putin pana data viitoare. Ma urasc, dar iubesc sa fiu iubit. Ce cliseu...

Si atunci ceva mi-a soptit

sa nu vorbesti in soapta cu tine, sa uiti ca poti uita... Cand lumea a fost doar o idee nebuna, mi-am amintit sfarsitul. Era in amurgul spurcat al zambetului, iar trunchiul abia mai putea sprijini coroana imbibata in aramiul soarelui nuclear. Si totul statea cu nimicul la o poveste despre ceva...ceva mic si infim, apogeu al franturii. Am simtit privirea urii si am mirosit vocea setei urland singura in desertul desertaciunilor ei. Curva s-a dat pe bani putini si si-au bagat multi nespalati pula in ea. Am vazut-o cum s-a scaldat in sange strain, adunand cancer dupa cancer, dupa cancer. Si totusi a ajuns pana acolo, batrana livida cu expresia ascunsa intre gramezile de riduri si cute ce-i brazdau mina. Pacat. Pacatul il iarta divinul... prost obicei. Dar cand pamantul a devenit o constanta si granite nu mai constituiau o necunoscuta, pasii se-ndreptau toti piezis, prezisi de aceeasi directie invariabila.

Variabil e doar modul.

Am atatea sunete in cap incat nici nu mai stiu unde incap. Ma tot plimb, de atata timp incat nici nu mai stiu incotro am pornit.

Sa fie asta nebunia de care m-am avertizat mai demult?