Letargia somnului de veci

O secunda. Succesiuni de zambete si lacrimi costelive se profileaza in infinitatea momentului. Au realizat ca e ultima clipa in conditia umorii vitroase. Dar parca timpul curge mai incet acum, tot mai incet. O bataie de inima e un veac atarnat de coltul sarcastic al zodiei, tergiversand epilogul. Impliniri radioase sunt contrabalansate de nori ce planeaza peste groapa esecului. Si atunci, ghemuiti in expectativa, ei isi expediaza salutul din urma cu un final exces de seva.

Sala de clasa care-mi digera cu jind o buna parte din adolscenta rasarea pe holul solemn al celui de-al doilea etaj al institutiei fondate la inceputurile secolului saptesprezece de catre calugarul bavarez Camil Nöffrich. Cum nu ma integram foarte comod in colectivul colegilor de clasa, cautam angajamente mai vartoase in parisia celor maturi. Incaperea lor era la distanta de doar o usa, iar cand aceasta se deschidea tumultuos la mult ravnitul tipat strident al clopotului sperantei, ei molipseau spatiul plesuv cu prezenta lor cardinala. Tineri, sclipitori, intelectuali, viciati, actuali sau viitori artisti si oameni de afaceri. Unul dintre cei cu care imparteam pareri si conceptii era el, si cum ne descopeream prin vadul involburat, miscarea noastra inceta, privirile aruncate se agatau una de alta pentru a fi consacrate de o rapida incuviintare din cap. Degetele patau aerul alb cu semne de ghilimele, de ambele parti, si corpurile porneau intr-o goana infernala pentru a se intalni la mijloc de traseu printr-o tamponare suspendata. Acesta era ritualul nostru nescris. Si era doar al nostru.

Picaturi de negru se latesc peste intreg si acum incep sa stie tot. Litera cu litera si eon cu eon.

"Locul acesta este mai sigur si ne-a evocat. Iar tie iti las portretul unui om care a stiut doar sa zambeasca.
Bem bere-n tren, cerem ce vrem, ighen, nem, köszönöm szépen. Si pe asta o vei tine minte toata viata."

Amprente

Ce repede a trecut. Aproape un sfert de secol de cand tot ies ingrat din cutiile astea cu supletea unui contorsionist, doar pentru a descoperi altele. Pereti stoici ambalati in tumultul aliteratiilor conceptionale au cunoscut soarta zidului din Berlin si acum sunt aici, calator atent ce dobandeste viziune. Ma las incet umplut de clocotul izolarii. Solitar pot sa-mi potentez acuitatea simturilor. Ochii se scalda in euforia noului necartografiat, fixand indicatoare ce-mi vor folosi ulterior.

Deschid usa si ies in frig. Imi leg fularul de gat ca un streang, cu miscari masurate. Dale din piatra sparta imi cheama talpile cu soapte sigure. Calc ferm pentru ca altii sa stie ca am fost si eu candva pe aici. Si asa, impins de dorinta cunoasterii, ma las inghitit de vartejul corcit. Privirea inca lihnita din cauza marcajelor intermitente interminabile se trezeste brusc si uita de lipsuri. Bolta masiva incrustata cu hieroglife medievale povesteste clipe de glorie incontestabila ale urbei si aduna in vanitatea ei esafoduri de paraxenie. Dincolo de arcada creste o sinagoga austera domolita de proportiile ei simpatice. Nu-mi inspira nimic ceresc. Vantul scortos se umfla in pene si imi zgarie adanc obrajii, amintindu-mi ca sunt intr-un oras portuar. Ce nesimtit e el, sa ma smulga din extravaganta mea utopica. Sunt singur aici. Oamenii din jur mi-o confirma. Totusi simt cum se declanseaza patosul acela indefinit si incontrolabil la explorarea prudenta a unui teritoriu nou. Raman temperat la suprafata. Pentru moment.

"My world is changing
I'm rearranging
Does that mean Christmas changes too..."

Ciudat belsug de conditionare reciproca intre faptele pietonilor, fie ei trubaduri fara busola sau localnici debusolati. Cu cat ma afund mai tare si strazile devin ulite, cu atat mai insufletita e sarcina ambientului. Pe zidurile stramte, armate cu barne cangrenate, se sprijina geamuri suple lungi ce au vazut multe de demult. Poteca ingusta se transforma intr-un pod si acopera unul dintre numeroasele canale intesate de rate si lebede nestingherite in pastelul lor monocromatic.

"Cocaine, heroin... come on man, I got some real good stuff. I'll even let you try it out, upfront."

N-am nevoie de anestezicul tau, n-am avut niciodata. Inca doi, trei pasi si vor fi acolo. Ma opresc calm, rotesc tabloul si fixez obiectivul. Imortalitatea e remisa doar de o apasare. La fiecare clintire sunt urmarit consecvent, de canal in stanga si in dreapta de vitrine triviale scaldate in rosu inchis. Manechinele umane degaja abordari dezinvolte, amagitoare chiar. Sunt murdare, si eu nu-mi pot depasi repudierea. O iau pe prima poteca in sus. E si mai ingusta. Canalul a disparut doar pentru a fi inlocuit de galantare. Si acolo e ea, paralizandu-mi privirea si intreg corpul. Pielea limpede este tainuita sporadic de matase mata si corpul galant de zeita e incoronat de chipul ei serafic. Isi pipaie cu limba lubrica coltul stang al buzei de sus si ma ademeneste in bratele ei. Zenit al splendorii feminine capt...

- Fifty Euros for half an hour. Upfront.
- Do you have change for a hundred?

Drumul de fier la rascruce

... treizecisisase, treizecisisapte, treizecisiopt, treizecisinoua. Stalpii tacuti din memorii uitate se succed echidistanti fata de sinele zgribulite, fiecare la doua secunde de cel din urma. Si trenul isi continua oracaitul criant, fara a tine cont de sarcina anevoioasa pe care o duce in carca, la fel cum odata intreaga glie era purtata de Atlas. Masina secata de viu este acum carcasa mecanica pentru sinidisis, o calauza inumana animata superficial de plans si ras. Fereastra insensibila e granita intre ei si mine, hranindu-mi paraxenia inconsecvent cu ratii lacunare de adevar crud. Cat de mult poftesc la ubicuitate...

- Si pana unde mergeti?
- Bucuresti.
- Sunteti student acolo?
- Da.
- In ce an?
- ... Anul patru la Academia de Studii Economice, Facultatea de Stiinte Economice in Limbi Straine, sectia germana. Nu stau in camin, am propria garsoniera, sunt necasatorit, imi place Bucurestiul noaptea, in general nu suport oamenii de acolo, fie ca e zi sau noapte, port dorul de casa zilnic la mine-n buzunar si lucrez de aproximativ doi ani, pentru a-mi intretine viciile curente ce-mi anesteziaza anxietatea.

Creionand zambetul peiorativ al biruintei dau sa evadez din inutilitatea conversatiei grabindu-mi cadrul catre albul mat de afara prin care cresc periodic acareturi febrile. Le simt freamatul patriarhal si il accept in tihna mea imanenta. Oare ei ma adulmeca din ...

- Sa inteleg ca fumati?
- Poftim?
- Ati mentionat mai devreme faptul ca va intretineti viciile, iar ca un fumator veteran ma intrebam daca imi sunteti camarad.
- Da, de vreo cinci ani buni. N-am incercat sa renunt si nici nu-mi doresc asta momentan.
- Nu va condamn, nu am cum. Si ce fu...
- Pall Mall lights de obicei. Dar nu fac diferente prea mari, fumez ce este.
- Eu fumez de douazeci de ani, urat viciu oric...
- Ma scuzati, dar ies pana pe holul vagonului.

Inchid usa compartimentului maculat, elibrandu-ma de socializarea redundanta, si imi proptesc ochii in armonia ciornei genuine. Ratacesc prin izul candid al traiului vetust presarat cu simplitate neconditionata. Mai trec doua ore. Dar cursa e lunga si mi-e greu sa ispasesc cazna asteptarii enorme. Odata ajuns acolo imi voi intra in rol, ar fi si culmea sa nu o fac. Toti o fac intr-un fel sau altul, si eu nu procedez asa pentru a ma alinia, doar pentru a nu ma aliena. Macar atat sa ma aline. As fi vrut si eu sa port lipsa prudentei acolo cu restul, in matca virginitatii existentiale, dar nu a fost sa fie. E greu drumul totusi, ostenitor, si in clipe din acestea ma mai bate cateodata gandul codaci al suicidului. Nu o s-o fac nici acum. Sunt prea las pentru asta si ma voi amagi cu noema barbatiei, cum am facut-o si pana acum. Gand pozitiv, gand pozitiv... Atitudinea pozitiva atrage reactii pozitive. Ma asez pe bancheta triviala din compartimentul acalmiei interimare. Oricum n-am ceva mai bun de facut, ma voi scufunda din planarea patimitiva si voi apuca suflul usurarii ca o acvila jinduita.

- Si dumneavoastra sunteti din Bucuresti?
...

Fii barbat

El isi culege chibzuit capul dintre labele lenese, adulmecand olmul ei coplesitor ce taie aerul ca o sageata in plina traiectorie. Si tinta finala este el. Sigur stie asta. Bravul mastodont producator de gameti fertilizanti, scutul si sulita zeului roman Marte, masculul. Carmuit de secretii endocrine isi elaboreaza in fractiune de secunda planul de atac, asemenea unui general captiv in furoarea campului de lupta. E un razboi tacut, acesta. Si desi ea isi continua nestanjenita deplasarea senzuala lipsindu-se in totalitate de orice stigmat al interesului, instinctul nu poate fi trisat. O inconjoara cumpatat si se incheaga indrituit intr-un dans al simturilor. Ametitoare taumaturgie pe tabla de sah a naturii, si ea subscrie, incingandu-se o inlantuire a impetuosului primar peste covorul gros de iarba al stepei.

Priveste-o in ochi. Fii convingator, ca si cum ai stii raspunsul la orice intrebare, chiar daca nu-l ai. Nu fii prea serios, dar nici asuprit de suras. Arata-ti bunele maniere dobandite in educatia ta martiala. Condu discutiile unde vrei tu, dar da-i pe alocuri impresia ca le guverneaza ea. Pastreaza echilibrul proportionalitatii intre interventiile verbale si las-o sa se exteriorizeze voit. Nu fii insistent. Afiseaza un aparent dezinteres rebel in presupusa ta volnicie. Nu-i fa mai mult de trei complimente, in introducere, intriga si punct culminant, pentru a avantaja deznodamantul. Daca ii faci mai mult de trei complimente, atunci ar fi bine sa fie extraordinare. Trateaz-o ca pe o femeie si fa-o sa se simta protejata in preajma ta. Evita contactul fizic pana spre sfarsitul intal...

Shh, vine.

Schisma cea dintai

- Mai rabzi?
- Razbat anevoios printre mormane de gunoi pe muzica lui Gershwin. Cred ca da.
- Asta fac martirii, isi asuma piedici ineluctabile. Si tu erai lucid cand te-ai dezlantuit.
- In necunostinta de cauza. Dar da, eram ferm.
- Cale de intoarcere nu este si tu nu te poti lepada deliberat de succesiune.
- Am rupt jugul meschin ce-mi asfixia pulsul doar pentru a-mi pecetlui penitenta. Si mi-e frig.
- Nu te mai lamenta atat! Unde e pilonul robust pe care l-am cunoscut?
- Tu esti solid! Eu nu mai pot! Mergi tu mai departe, eu am pierdut finalul. Daca nu acum, sigur la urmatorul pas.
- Lipsa de caracter. Dar te voi invata eu sa modelezi. Ai uitat ca suntem impreuna in melanjul asta?

Oare cad toti oamenii in dementa asta precoce? Are fiecare macar un partener de discutie atunci cand nu mai e nimeni altcineva in jur? Eu da si, judecand dupa infamia care ma inconjoara zilnic, ma consider o persoana judicioasa. Pe el l-am cunoscut intr-un moment de liniste opaca, atunci cand zgomotul fervent se spargea de anxietatea volubila. Abia ma incercase surplusul de malitie plesnita in balanta naturala. Si raul era pretutindeni, contrar pildelor primite formal. Nu mai aveam incredere si cautam indicii autentice in singurul loc sigur. Preotul imi promisese o vizita certa in gheena perpetuua pentru explorarea granitelor propriei carni, dar ierta in acelasi timp minciuna fanata. Ce ipocrit. Cine era el sa sanctioneze si sa absolve in numele atottiitorului? El nu se masturbase niciodata? Si cine era acest creator cabalistic? Ploua cu bulgari de ponoase peste matca focului si eu ma indepartam incet si infailibil de conventiile cultelor cunoscute. Fusesem botezat in crez ortodox si am trecut mai tarziu prin euharistia catolica. Imi insusisem deja un fel de polisemie religioasa care era valabila doar pe hartie. Nu cochetam cu forma impusa a divinului si nici cu fondul lui presupus de reguli oblice. Eram un paria prin breasla. Si cum nu aveam pe nimeni in cercul de cunoscuti care sa impartaseasca modelul meu de analiza, am inceput sa caut consacrarea in perimetrul launtric. Si acolo era el, parca intr-o asteptare milenara, plin de sapienta arhaica, vademecum agresiv si docil.

Iar acum, imi pun din nou fizionomia disimulata in lumina prozaicului si-mi continui voiajul solitar, scuturandu-mi periodic scutul de fleacuri cotidiene. Ei isi urmeaza albia robotic asistati de aceeasi slabiciune de duh. Si cica eu sunt schizofrenic.

Si asa se face ca...

Pupilele curbate se dilata caustic la mirosul imaginatiei puerile. Cuceritor al spatiului extraterestru, lider de curente ideologice sau mantuitor de destine. Alegerea apartine in totalitatea ei inocentei infatuate. Si adevarul e ca atunci ai libera optiune, nestanjenita de intrebarile cum, cand si in ce context. Exista doar vesnicul ce. Fervoarea deriva din judecata simpla, nepangarita de plurivalenta. Esti doar pe ruta dreapta, fara furca deconcertanta, fara conjugari inutile ale finalitatii. Pui punct, tragi linia si marchezi optiunea. Nu e doar o inventie oportuna a voiajului primordial, ci o replica involuntara la cea mai marcanta experienta de pana atunci. Ati stat sa analizati de ce unele culturi au imbratisat diverse forme ale mitului ursitoarelor cunoscut de noi? Apar dupa trei zile de la nasterea copilului pentru a-i determina cursul fatidic. Grecii le-au numit Moirae, cultura baltica a creat zeita Laima cu cele doua surori ale sale. De la egipteni pana la indienii Navajo, toti au adoptat ideea de predestinat. Nevoia congenitala de itinerar scontat naste simulacru si implicit derularea tuturor actiunilor in dependenta de acesta. Animalul e pagubit de strainul din jur.

Ma vad si acum construind orase de nisip in cosmosul meu sordid. Ce anemic eram si cat de profunda parea ulita dupa cinci ani cavernosi de animatie. Geneza n-o mai tin minte acum, dar nu scap de sentimentul asupritor ca pe atunci inca pipaiam pamente ale facerii. Probabil toti traiesc asta, probabil. Iar eu nu-mi doream decat sa vad poduri zvelte unind maluri din sunet, sosele striate cu pavaj palpabil si cladiri trufase ce sprijina arcadele din praf stelar. Totul presarat cu duhuri harnice pline de o ispita maligna a cautarii. Eram pierdut in ea. O creasem si acum o controlam. Cata libertate neconditionata mai poti sa ceri de la piatra si otelul de azi? Dar clipa se apropie si ursitoarele exacte in transa lor sacadata nu-si inseala astrele.

Jar

Plimbarea printre dunele de tacere, cu ondulatii brute spalacite de zambetul orb, a luat sfarsit. Acum sunt acolo unde altii isi viseaza dusmanii de suflet, unde rugul este firmamentul patat al oftatului sobru. Urme se pierd in van, sfere tinere se sparg in mii de bule pictate in negru si alb, si poate rosu... Egoul mimeaza diviziunea celulara intr-un mod sinistru si ambiguu, incercand sa-si salveze maretia impozanta canalizand-o in mii de pui stigmatizati de bacterie. Ei mor, unul cate unul, sufocati de propria lor inferioritate. Primul suspin orbitor imi sufoca auzul. Seamana cu tipatul chinuit de spasme sarcastice al unui stol de ciori infometate. E groaznic. Si ma sperie. Urmeaza fiorul a sute de urlete ce ard oxigenul din jur si se imperecheaza cu tacerea neagra intr-un ritual mitic. Si pasesc in acelasi gol plin de straniu, resemnat si totusi sperand.

Este una din multele chipuri care le poate lua iadul pentru unii. Altii il traiesc in forme mult mai vatamatoare, zbuciumul zilnic conturandu-se intr-un infern intern etern.
Este chinul de a trebui, de a accepta fierul incins tatuand modele de sarpe pe epiderma sufletului. Totul incrustat in repetitie.

Aveam opt ani cand a murit bunicul meu. Eram singurul care zambea ascuns printre batistele patrunse de lacrimile celor din jur. Nu pentru ca ma bucuram de necazul celorlalti, mai degraba ma uimea suferinta, ci pentru ca bunicul fusese un sclav violent al drogurilor spirtoase, lasandu-se purtat de impulsuri barbare inca de la cea mai simpla scanteie a aberatiei. De cativa ani locuiam la casa bunicilor, in vecinatatea orasului natal, unde faceam naveta pentru a pune bazele unei educatii promitatoare de viitor si unde parintii mei isi munceau secundele pentru a crea ore de siguranta. Nu imi placea situatia, dar o acceptam in neputinta mea infantila.
Casa cu ziduri de caramida din chirpici gazduia trei incaperi bantuite de mirosul scurt al naftalinei, legate printr-un hol ce se plimba ondulat pe toata lungimea casei. "Cociuba bunului", poreclita asa dupa izolarea lui flagranta intr-o camera stramba, era construita ca si anexa la antica cladire. Eu imi consumam somnul de prunc in patul dublu interminabil, alaturi de bunica, in cea mai locuita dintre camere. Bucatarie, camera de zi si dormitor in acelasi timp, ea reprezenta fara indoiala leaganul imobiliar al copilariei mele. Aici le-am vazut pe toate, prea timpuriu. Sex, droguri si Rock & Roll, bine, drogurile limitandu-se la alcool si elementul cel din urma fiind ciupit din diverse seriale rebele ale momentului. Pe scurt, incaperea tinea in arest multe stari de spirit, si peretii cu mostre de arta rurala si crapaturi transversale nu mint.
Chinul a fost pe umerii ei, dar eu am fost partas, cu jumatate de norma.
Si acum totul avea sa ia o intorsatura nesperata. Cu tartorul mort, era loc numai de bunica, entitatea care imi improsca zilele cu zambetul ei blajin.

Am ridicat pleopele anevoios, de parca ar fi carat chintale si mi-am intors capul catre partea bunicii, cautand-o din priviri. Totul era scufundat intr-o liniste meditativa. Ea nu era acolo. M-a lovit un val de neliniste neintemeiata si am cazut in ghearele agitatiei. Cu o miscare brusca mi-am indreptat ochii fragezi catre piept, indemnat parca de un imbold strain mie. Rosul se extindea incet, inghitind parca fiecare organ al tesaturii. Era in dreptul inimii, acolo unde doare. Dar nu durea. Erau doar colici epileptice in nebunia fricii. Am dat haotic cu capul in stanga si in dreapta, cautand macar un reper, si gatul si-a oprit smucirea, fixand ochii pe ea. Bunica statea neobisnuit de dreapta in spatele patului, tacuta si radioasa. Lumina virgina a soarelui abia incoltit dezvelea albul imaculat ce cuprindea ambii ochi, in intregimea lor. Cu miscari incete si fara a schita tristete, ura sau bucurie, trecea acul cu ata groasa prin cordul gafaind infirm si calic.
Strigatul meu candriu mi-a parasit cerul gurii imprastiind lacrimile ratacirii vremelnice pe obraji, calatorind prin tota spatiul pentru a se izbi la intoarcere si mai solid de timpanele mele.

Si atunci m-am trezit. Ud leoarca si cu lacrimile prelinse aproape lipite de pometi. Bunica visa somnul. N-am mai dormit de atunci in patul acela.

Bunica a sclerozat dupa trei ani. Timp in care Alzheimer-ul se infrupta copios din ratiunea ei intr-un proces calculat, timp in care am convietuit cu o persoana nebuna.

Mai taci naibii odata, si inca o data!

Oare poate apasa mai tare?

poate cand stii ca plecarea e aproape. Despartire, pornire, indepartare ... deviere? Oare au simtit toti acel schimb minutios de contractii ale sperantei? Simt ca-mi pierd simturile plimbandu-ma-n cerc. Si cercul isi pierde din diametru in ritmul in care tinde bpm-ul disperarii spre mania parasirii. Ce afluenta brusca de sange in cap urmata de o viitura a dezrobirii. E mai bine asa. Fara. Macar nu mai sunt chiar atat de vulnerabil. Cel putin pana data viitoare. Ma urasc, dar iubesc sa fiu iubit. Ce cliseu...

Si atunci ceva mi-a soptit

sa nu vorbesti in soapta cu tine, sa uiti ca poti uita... Cand lumea a fost doar o idee nebuna, mi-am amintit sfarsitul. Era in amurgul spurcat al zambetului, iar trunchiul abia mai putea sprijini coroana imbibata in aramiul soarelui nuclear. Si totul statea cu nimicul la o poveste despre ceva...ceva mic si infim, apogeu al franturii. Am simtit privirea urii si am mirosit vocea setei urland singura in desertul desertaciunilor ei. Curva s-a dat pe bani putini si si-au bagat multi nespalati pula in ea. Am vazut-o cum s-a scaldat in sange strain, adunand cancer dupa cancer, dupa cancer. Si totusi a ajuns pana acolo, batrana livida cu expresia ascunsa intre gramezile de riduri si cute ce-i brazdau mina. Pacat. Pacatul il iarta divinul... prost obicei. Dar cand pamantul a devenit o constanta si granite nu mai constituiau o necunoscuta, pasii se-ndreptau toti piezis, prezisi de aceeasi directie invariabila.

Variabil e doar modul.

Am atatea sunete in cap incat nici nu mai stiu unde incap. Ma tot plimb, de atata timp incat nici nu mai stiu incotro am pornit.

Sa fie asta nebunia de care m-am avertizat mai demult?

Complexul vampirului energetic

Lumea asta este un cumul de energii. Se atrag si se resping. Toate conceptele ideologice se bazeaza pe acest fapt. + si -, bine si rau, yin si yang, zi si noapte, codul binar, etc. Ne-a facilitat evolutia, dar si involutia, ne-a invatat sa privim pe ambele parti, sa vedem ambele taisuri si sa alegem. Si calea de mijloc, veti intreba. Da, ea exista, pe termen scurt, caci pana la urma totul se termina cu o alegere intre doua optiuni fundamentale.
E proba stiintifica faptul ca totul emana si absoarbe energie, materie sau antimaterie. Ceea ce difera e doar intensitatea cu care o fac, in functie de concentrarea particulelor din structura.
Sa recapitulam astfel:
Schimbul de energie rezulta in influenta.
Omul raspandeste si asimileaza energie.
Ergo: Omul influenteaza.
Cat de banal suna, si totusi multi nu patrund in esenta acestui adevar universal. Nu spun ca eu o fac. Nici pe departe. Momentan judec, incercand sa inteleg ca mai apoi sa aplic in favoarea mea.

Cotidianul asta concav ne blocheaza procesul cunoasterii de sine, aruncand constant cu diferite impulsuri in noi menite sa ne deruteze. Astfel ai timp sa te analizezi fie in perioada de elev - student, cand esti prea tanar sa aprofundezi, fie in perioada de pensionar-retras din activitate, cand esti prea batran sa-ti mai foloseasca. Acum nu vreau sa par pesimist, exceptii exista.
Si mai exista evenimente care te trezesc din visul viu al nimicurilor contemporane.

In cei 4 ani petrecuti intre cei 3,5 pereti ai garsonierei din Bucuresti, devoratorul studentiei mele, am fost martorul analitic tacut, mut in complezenta lui, al unei intamplari aparent stranii.
Garsoniera de 28,6 mp, suprafata ce include poarta catre infernul zilnic, balconul inchis, este formata dintr-un hol minuscul, care gazduia o infinitate de maruntisuri, o baie nebanuit de mare in contextul restului, camera principala, o halucinatie a spatiosului, creata prin pozitionarea tacticoasa a putinului mobilier, si o bucatarie de catalog, cu pult si scaune de bar, spoturi in tavan si tot ce-si putea dori un burlac sinusoidal in ziua de ieri. In unele parti am folosit verbe la timpul prezent, deoarece apartamentul in cauza, desi nu mai este proprietatea mea, inca exista.
La scurt timp dupa mutarea existentei mele, din casa parinteasca, coplesita de indulgente si rasfat discontinuu, in acest azil al izolarii temporare, am luat intr-o zi o pauza. Am privit spatiul mort, aranjat intr-o geometrie simetrica deranjant de rece, si am decis sa-i insuflu viata. Varietatea super-, mega-, giga- si terra-marketurilor de profil mi-au incetinit deciziile, dar in final am trecut pragul cu o serie de elemente decorative. Printre ele si o planta, dupa denumire Dracena. Nimic iesit din comun, o planta gasita in incinta multor domicilii si sedii de firma.
O voi plasa langa pat, sa-mi coloreze somnul cu verdele ei abundent. Ideea mi-a plantat un zambet pe fata si am pus-o in practica. Oricum conform sfatului specialistilor nu avea nevoie de o expunere acuta la lumina solara. Apa, din doua in doua zile. Era perfect. Acum perioada mea de depresie avea sa sufere niste lovituri in orgoliul ei solemn.
A trecut aproximativ o luna de cand somnul agitat, viscolit de vise supraponderate, s-a inchis in sine. Odihna imi gadila binevoitoare dispozitia zilnica.
Dar marti m-am trezit cu amintirea neplacuta a indispozitiei. M-am ridicat. M-am intins. M-am dezmortit. Si m-am dezmeticit, doar ca sa vad tragicul. Planta zacea respirand greoi pe podea, cu frunzele rasfrante pe langa tulpina, de parca ar fi strafulgerat-o o lovitura nebanuita in crestet. Am pipait-o, am curatat-o incet de frunzele ce pareau sa fie amputate, pana ce nu a mai ramas decat tulpina, si ea pregatita parca sa se topeasca. Am inchis capacul benei de gunoi fara sa-mi iau ramas bun. Oricum era mult prea tarziu.
Cautam motive, sau, macar unul. Nu am gasit. Apa avea, lumina la fel.
Nu puteam sa remediez situatia, dar puteam s-o inlocuiesc. Exact cum facem cand pierdem o persoana apropiata. Prin alta uitam mai repede. Acelasi schimb de energie, cea pozitiva o copleseste pe cea negativa. Nu?

Si am luat alta, tot Dracena.
Aceasi perioada de timp, aceasi soarta.
Nu ma dadeam eu batut, cu una, cu doua. A urmat inlocuitorul trei, patru si in final cinci si sase. Inevitabil identic.
Sunt eu, nu ele. Au murit pentru mine, pentru a-mi intretine caldura. Ce sacrificiu.

Noroc ca oamenii au o concentratie proportional mai mare. Noroc ca nu stiu sa-mi canalizez voit incarcarea. Inca.

Betia bietilor

M-am trezit intr-un final. Ziua aceasta este atipica. Este sambata si imi este greata. Nu, nu de lume, sau ba da, si de lume, dar in special de mine. Am reusit din nou sa aprind metamorfoza unei seri cu masca de fier si umeri vanjosi de om de munte. M-am subestimat, ca apoi sa ma supraapreciez intr-un dans sinistru al drogurilor timbrate pe imnul rasului finit, si in final sa ma disip in esenta infimului din nou si din nou.

Si prins in clipa, cam pe la apoteoza sinusoidalei, au intervenit cvasi-revelatiile existentiale. Nu m-a surprins prezenta lor, doar forma in care s-au afisat de data aceasta. Acesti monstrii spiralati ai existentei mele, isi schimba chipul cameleonic, cu luciditatea lor intr-o lumina opaca, halucinanta.

Vad limpede la ce am renuntat, si mai important, pentru ce.

Regrete? Nu, sunt prea tanar pentru asa ceva. Au fost vremuri cand depresiile imi sugrumau fiorul sperantei, dar atunci eram mai batran, fara forta de actiune. Si oricum, acum, si doar acum e momentul meu!

Glorie sau umilire, in orice caz ... in seara asta bem pentru ceva nenorocitilor!
Si Philippe Cassard interpretand Integrale de l'oeuvre pour piano ale lui Debussy, imi tranteste suspinul de mantra si imi zice raspicat ca raspunsul il stiam de la inceput.

Noapte buna umbra de soare.

Doar timpul sa ne-ajunga?

Bine, adevarul e ca nu ne va ajunge niciodata pentru tot ceea ce vrem sa comprimam in el, dar ne va ajunge de fiecare data din urma. Naiba sa-l ia de concept fictiv! Unde e? Cand e? De cand e? ... De cand timpul, stiu. Si asa, facand primii pasi pe banda asta rulanta numita omenire intr-un cadru dictat de capitalismul democratiei, ritmul cunoaste o accelerare periodica exponentiala in periferia activitatilor noastre zilnice, totul in corelare directa cu rangul varstei noastre si cu amalgamarea sistemica in arhipelagul tehnocratiei. Sau mi se pare mie? Unde e spiritul? Si aici nu vorbesc de schita amorfa a diferitelor religii, cu care ne-a binecuvantat varietatea enorma de entitati divine, dar nici nu vreau sa vorbesc de un microchip din adancul maduvei osoase, care ne coordoneaza in mod responsabil, general acceptat, activitatea sinaptica. Nu. Vorbesc de eternul cel purtam in noi, care e una cu timpul, la fel de vechi si la fel de atemporal.

Sa nu ne mintim, lumea abunda de prostie in marea ei parte. Iar cei ce formeaza restransul cerc mai luminat stiu bine ca totul, pana si nimicul exista intr-o stare de dependenta fata de rest. Am privit modelul genetic prima oara la 12 ani, vizionand o emisiune de pe un anumit post german, ce avea ca tema determinarea ereditara. Se prezenta sub forma unui intreg compact, in care fiecare particula era decisiva in componenta. Trage un element din sir, si el se va desira. Apasa un element din sir si acesta se va comprima. E deasemenea adevarat ca un destin are puterea sa influenteze milioane, o actiune sa determine evenimente, si toate acestea neconditionate de timpul in care apar. Si mai stiti ceva? ... nimic nu se intampla. Totul este rezultatul uneia sau al mai multor actiuni.

Bun, bine te-am gasit, lume virtuala a blog-urilor. As mai avea multe de spus, dar nu mai imi ajunge timpul acum, naiba sa-l ia de ignorant!