Letargia somnului de veci

O secunda. Succesiuni de zambete si lacrimi costelive se profileaza in infinitatea momentului. Au realizat ca e ultima clipa in conditia umorii vitroase. Dar parca timpul curge mai incet acum, tot mai incet. O bataie de inima e un veac atarnat de coltul sarcastic al zodiei, tergiversand epilogul. Impliniri radioase sunt contrabalansate de nori ce planeaza peste groapa esecului. Si atunci, ghemuiti in expectativa, ei isi expediaza salutul din urma cu un final exces de seva.

Sala de clasa care-mi digera cu jind o buna parte din adolscenta rasarea pe holul solemn al celui de-al doilea etaj al institutiei fondate la inceputurile secolului saptesprezece de catre calugarul bavarez Camil Nöffrich. Cum nu ma integram foarte comod in colectivul colegilor de clasa, cautam angajamente mai vartoase in parisia celor maturi. Incaperea lor era la distanta de doar o usa, iar cand aceasta se deschidea tumultuos la mult ravnitul tipat strident al clopotului sperantei, ei molipseau spatiul plesuv cu prezenta lor cardinala. Tineri, sclipitori, intelectuali, viciati, actuali sau viitori artisti si oameni de afaceri. Unul dintre cei cu care imparteam pareri si conceptii era el, si cum ne descopeream prin vadul involburat, miscarea noastra inceta, privirile aruncate se agatau una de alta pentru a fi consacrate de o rapida incuviintare din cap. Degetele patau aerul alb cu semne de ghilimele, de ambele parti, si corpurile porneau intr-o goana infernala pentru a se intalni la mijloc de traseu printr-o tamponare suspendata. Acesta era ritualul nostru nescris. Si era doar al nostru.

Picaturi de negru se latesc peste intreg si acum incep sa stie tot. Litera cu litera si eon cu eon.

"Locul acesta este mai sigur si ne-a evocat. Iar tie iti las portretul unui om care a stiut doar sa zambeasca.
Bem bere-n tren, cerem ce vrem, ighen, nem, köszönöm szépen. Si pe asta o vei tine minte toata viata."