Jar

Plimbarea printre dunele de tacere, cu ondulatii brute spalacite de zambetul orb, a luat sfarsit. Acum sunt acolo unde altii isi viseaza dusmanii de suflet, unde rugul este firmamentul patat al oftatului sobru. Urme se pierd in van, sfere tinere se sparg in mii de bule pictate in negru si alb, si poate rosu... Egoul mimeaza diviziunea celulara intr-un mod sinistru si ambiguu, incercand sa-si salveze maretia impozanta canalizand-o in mii de pui stigmatizati de bacterie. Ei mor, unul cate unul, sufocati de propria lor inferioritate. Primul suspin orbitor imi sufoca auzul. Seamana cu tipatul chinuit de spasme sarcastice al unui stol de ciori infometate. E groaznic. Si ma sperie. Urmeaza fiorul a sute de urlete ce ard oxigenul din jur si se imperecheaza cu tacerea neagra intr-un ritual mitic. Si pasesc in acelasi gol plin de straniu, resemnat si totusi sperand.

Este una din multele chipuri care le poate lua iadul pentru unii. Altii il traiesc in forme mult mai vatamatoare, zbuciumul zilnic conturandu-se intr-un infern intern etern.
Este chinul de a trebui, de a accepta fierul incins tatuand modele de sarpe pe epiderma sufletului. Totul incrustat in repetitie.

Aveam opt ani cand a murit bunicul meu. Eram singurul care zambea ascuns printre batistele patrunse de lacrimile celor din jur. Nu pentru ca ma bucuram de necazul celorlalti, mai degraba ma uimea suferinta, ci pentru ca bunicul fusese un sclav violent al drogurilor spirtoase, lasandu-se purtat de impulsuri barbare inca de la cea mai simpla scanteie a aberatiei. De cativa ani locuiam la casa bunicilor, in vecinatatea orasului natal, unde faceam naveta pentru a pune bazele unei educatii promitatoare de viitor si unde parintii mei isi munceau secundele pentru a crea ore de siguranta. Nu imi placea situatia, dar o acceptam in neputinta mea infantila.
Casa cu ziduri de caramida din chirpici gazduia trei incaperi bantuite de mirosul scurt al naftalinei, legate printr-un hol ce se plimba ondulat pe toata lungimea casei. "Cociuba bunului", poreclita asa dupa izolarea lui flagranta intr-o camera stramba, era construita ca si anexa la antica cladire. Eu imi consumam somnul de prunc in patul dublu interminabil, alaturi de bunica, in cea mai locuita dintre camere. Bucatarie, camera de zi si dormitor in acelasi timp, ea reprezenta fara indoiala leaganul imobiliar al copilariei mele. Aici le-am vazut pe toate, prea timpuriu. Sex, droguri si Rock & Roll, bine, drogurile limitandu-se la alcool si elementul cel din urma fiind ciupit din diverse seriale rebele ale momentului. Pe scurt, incaperea tinea in arest multe stari de spirit, si peretii cu mostre de arta rurala si crapaturi transversale nu mint.
Chinul a fost pe umerii ei, dar eu am fost partas, cu jumatate de norma.
Si acum totul avea sa ia o intorsatura nesperata. Cu tartorul mort, era loc numai de bunica, entitatea care imi improsca zilele cu zambetul ei blajin.

Am ridicat pleopele anevoios, de parca ar fi carat chintale si mi-am intors capul catre partea bunicii, cautand-o din priviri. Totul era scufundat intr-o liniste meditativa. Ea nu era acolo. M-a lovit un val de neliniste neintemeiata si am cazut in ghearele agitatiei. Cu o miscare brusca mi-am indreptat ochii fragezi catre piept, indemnat parca de un imbold strain mie. Rosul se extindea incet, inghitind parca fiecare organ al tesaturii. Era in dreptul inimii, acolo unde doare. Dar nu durea. Erau doar colici epileptice in nebunia fricii. Am dat haotic cu capul in stanga si in dreapta, cautand macar un reper, si gatul si-a oprit smucirea, fixand ochii pe ea. Bunica statea neobisnuit de dreapta in spatele patului, tacuta si radioasa. Lumina virgina a soarelui abia incoltit dezvelea albul imaculat ce cuprindea ambii ochi, in intregimea lor. Cu miscari incete si fara a schita tristete, ura sau bucurie, trecea acul cu ata groasa prin cordul gafaind infirm si calic.
Strigatul meu candriu mi-a parasit cerul gurii imprastiind lacrimile ratacirii vremelnice pe obraji, calatorind prin tota spatiul pentru a se izbi la intoarcere si mai solid de timpanele mele.

Si atunci m-am trezit. Ud leoarca si cu lacrimile prelinse aproape lipite de pometi. Bunica visa somnul. N-am mai dormit de atunci in patul acela.

Bunica a sclerozat dupa trei ani. Timp in care Alzheimer-ul se infrupta copios din ratiunea ei intr-un proces calculat, timp in care am convietuit cu o persoana nebuna.