Radeti voi

E un alt sfarsit de saptamana, ziua sase, ora opt, minutul douazecisisapte, secunda cincizecisinoua, clipa evacuarii cuprinsului searbad. Volanul se roteste dezinvolt mimand directia soselei arhaice, sfatuind rotile, farurile si restul fuzelajului terestru ce ne cuprinde. Ceilalti tusesc hohote de ras razlete printre gurile abundente de bere. Eu conduc, sofand totodata intreaga fractiune de suflete catre proxima zona urbana. Exuberanta evaziunii din robia satului ne indeamna la umor sec infantil si ne administreaza doze exponentiale de adrenalina. La naiba cu Preda, Rebreanu si alti purtatori ai stindardului rural! La naiba cu elogierile lor spurii. Noua ne frange spiritualitatea, ne curma creativitatea, ne seaca de viu. Dar acum acceptam mantuirea si sa ma ia dracu daca nu ma simt in sfarsit om. Imperfect, diform, muritor cu vicii sociale. Dar fara bariera secluziunii. Intram in urba, lichidul betiei de cuvinte s-a terminat de vreo patru, cinci kilometrii. Lumina sintetica dezveleste strazile animate ce se ciocnesc de geamurile masinii cu un freamat sfidator. Si ne place. Doua stopuri si oprim in parcarea din stanga.

- Bine, dar nu stam mult, nu?
- Nu ma. Bem niste "shoturi" si aia e.
- Ce etaj?
- Trei. Si are lift.

Atmosfera ospitaliera in garsoniera tinerei domnisoare cu zambet etern, ce parca ne astepta de secole. Luam loc, schimbam cateva replici si intra in decor vestita tuica nimicitoare de necazuri. Ei inchina. Eu inghit in sec. Ei rad cu pofta. Eu rad din complezenta. Ei inchina iar. Eu imi torn amarul in ceasca de cafea. Ei pun muzica. Ei danseaza. Ei inchina din nou. Ei, ei, ei! Le tai extazul fantasmagoric si le indrept atentia spre ceas. Obsecviosi consimt starea de fapt si ma urmeaza. Victoria stenahoriei se rasfrange in parbrizul zoios. Ii conduc iar. Puzderia anarhica a fost stapanita pentru moment. Macar o clipa sa se scalde si martirul in pohvalenia suprematiei afective.

- Imediat am ajuns!
- Asta e...